Burți
Într-o seară am pornit către CinemaPro cu gîndul să văd un film într-o sală de cinematograf, o distracţie tot mai rară. Pe strada Ion Ghica era însă o mare fojgăială. Cîţiva inşi îndrumau maşinile către locuri de parcare numai de ei ştiute şi bine păstrate. Manipulau cu dexteritate tot felul de bare de fier sau cutii puse pe locurile libere, evident, tot de ei. Teoretic, la ora aceea parcarea trebuia să fie gratuită iar „serviciile“ pe care încercau să le ofere nu erau altceva decît o cerşetorie mascată. Cum în acel moment nu mă simţeam deloc dispus să interacţionez cu acei indivizi agitaţi, am bombănit: „Nu le dau nici un ban“. „Vezi că s-ar putea să-ţi zgîrie maşina“ – mi-a replicat soţia mea.
Am decis atunci să merg mai departe, să caut parcare pe altă stradă. Oamenii aceia formau însă o întreagă reţea în zonă, se fluierau unii pe alţii, îşi pasau „clienţii“ de la distanţă sau alergau pe scurtături şi reuşeau să acopere mai toate locurile libere. Oriunde ai fi încetinit, semn că vrei să parchezi, apărea cîte unul dintre ei pregătit să te dirijeze. Eu am continuat, cu încăpăţînare, să dau ture prin preajmă, pînă cînd se pare că i-am obosit şi m-au lăsat să parchez singur. În drumul spre intrarea cinematografului am avut ocazia să-i văd mai bine. Unul corpolent, îmbrăcat în alb făcea tot felul de semne obscene şi le striga celorlalţi diverse măscări. Un altul, grăsuţ, îi răspundea de la mare distanţă în aceeaşi cheie, peste capetele multor oameni civilizaţi care se pregăteau să intre la filmul cu Hugh Grant. Parcă luaseră strada în stăpînire. M-am felicitat că i-am evitat, dar mi-am pus şi problema ce îndreptăţire şi mai ales ce efect ar avea să reclami nişte astfel de derbedei la Poliţie. Ar fi, probabil, ca şi cum ai candida la titlul de prostul săptămînii.
A doua zi era duminică şi m-am încumetat să merg la piscina unui mare hotel din Bucureşti. În mijlocul bazinului erau patru indivizi a căror principală caracteristică era burta. Patru exemplare impresionante. Relaxaţi, oamenii discutau afaceri. „Asta e prădăciune, mînca-ţi-aş“ – spunea unul, ras în cap şi cu mult păr pe corp. „Să-mi moară ce-am mai interes, de nu-l fac p-ăsta“ – spunea altul cu o cicatrice urîtă pe obraz. „Ne-a stricat şmenu’ cu Turcia“ – zicea al treilea, scărpinîndu-se pe undeva pe sub imensa masă de carne din jurul buricului. „E prădăciune, vă spui io“ – zicea iar primul.
Nevasta unuia stătea pe margine, pe un şezlong şi îşi pigulea atent părul de pe picioare, cu gesturi de pasăre. Din cînd în cînd, fără să ridice capul, intervenea cu voce tare în discuţia masculilor din mijlocul piscinei. „Gogule, apa aia nu-i rece?“ „Nu-i rece femeie, ce tot ai?“ Indivizii nu înotau, ci pur şi simplu stăteau în picioare, înstăpîniţi asemeni unor hipopotami peste locul pe unde alţii încercau să înoate.
Gîndul m-a dus la aventura din vară, cînd tot aşa, după mulţi ani de pauză, m-am hotărît să mai încerc ştrandul din cartier. Avea program de noapte şi m-am dus la o oră tîrzie, sperînd că-i lume mai puţină. Am descoperit însă o mulţime de inşi care păreau a se cunoaşte între ei şi a căror principală distracţie era să sară sau să se arunce unii pe alţii în apă, fără să le pese vreun pic de disconfortul creat celorlalţi. Un spectacol fascinant de burţi lucioase care făceau pleosc în bazin, la miez de noapte.
E un fel de specific naţional. Mi-aduc aminte că, şi cînd eram copil, prin jurul cinematografelor forfoteau o mulţime de inşi dubioşi, iar la ştrand erau găşti de tineri al căror comportament te făcea să te simţi agresat. Pe atunci însă, în ciuda manierelor grosolane, trupurile lor erau subţirele şi agile, adaptate unei vieţi grele. Astăzi, categoria a prins burtă. Nesimţiţii şi-au împlinit un mare vis: umplerea maţelor. Creierul însă pare a le fi la fel de neîndestulat ca şi pe vremea comunismului
