Povestea ambreiajului
De ceva vreme, service-urile auto nu mai sînt ce erau odată. Nea Gogu cel voinic şi mereu murdar de ulei, cu fes pe cap şi cu puloverul de pe sub halatul albastru, a fost înlocuit de mai tînărul şi suplul domn Silvian (sau Octavian) cu şapcă şi salopetă aprins colorate, pe care scrie mit motors, peugeot team ori castrol service. Uneori însă, atunci cînd predai maşina nici măcar nu mai vezi vreun domn, ci numai domnişoare în fuste scurte care te roagă frumos să completezi un formular, te invită să te serveşti cu o cafea de la automat. Le dai cheia şi îţi vor găsi ele singure maşina prin parcare, o vor preda specialistului şi te vor căuta atunci cînd reparaţia sau revizia vor fi gata. Dacă alegi să aştepţi acolo, vei putea citi ziarele sau revistele care-ţi stau la dispoziţie sau chiar te poţi juca un joc (de curse auto) la consola instalată în showroom-ul în care se află şi recepţia service-ului. Între timp, nările îţi vor fi gîdilate cu miros de beţişoare parfumate (cel puţin aşa se întîmplă pe la unele service-uri de maşini japoneze, chiar la Toyota cea cu mari necazuri astăzi) care vor face ca nu cumva să-ţi mai aminteşti vreodată de înţepătorul miros de vaselină din atelierele de pe vremuri.
Despre mecanic afli doar cînd iei maşina înapoi, dintr-o carte de vizită agăţată de butonul radioului de la bord. Scrie acolo cum îl cheamă, ce telefon are, că s-a ocupat de maşina ta şi să nu eziţi să-l contactezi dacă ai ceva întrebări sau reclamaţii. O lume din ce în ce mai civilizată.
N-o să mă credeţi dacă vă spun că odată, de ziua mea, am primit prin curier chiar o mare sticlă de şampanie din partea dealer-ului şi a service-ului de unde-mi cumpărasem o maşină (fără să fie cine ştie ce automobil de fiţe). În timp, m-am obişnuit cu asemenea servicii şi la alte maşini, tot aşa cum m-am obişnuit cu trendul crescător al costurilor reviziilor obligatorii, cu facturile pe care sînt înşirate pînă în cele mai mici detalii toate verificările şi operaţiunile desfăşurate, piesele înlocuite şi materialele consumate, orele şi minutele de manoperă... plus TVA.
În sfîrşit, de curînd a fost nevoie să schimb ambreiajul. O operaţiune care pe vremuri era destul de înspăimîntătoare pentru şoferi. Mecanicii nu ştiau să facă asta decît demontînd motorul sau cutia de viteze. Astăzi însă, odată cu înmulţirea maşinilor de toate felurile, înlocuirea se face mai simplu şi mai repede, a devenit ceva aproape banal. M-am dus deci la un asemenea service modern (nu la cei ce şampania). Mi-au pus automobilul pe un elevator (rampa de odinioară e ceva depăşit) să facă aşa-numita constatare. „Da, trebuie înlocuit ambreiajul – mi s-a spus – costă ceva mai mult de 4000 RON.“ Ar fi durat cam şase zile. Mi-au justificat preţul în fel şi chip, mi-au spus că piesele sînt scumpe, că trebuie comandate, că-mi vor da garanţie la reparaţie, că-mi vor oferi factura din care o să constat că nimic nu e umflat. În cele din urmă mi-au oferit chiar un discount de 15%.
Eu însă am renunţat (după ce am plătit, bineînţeles, constatarea, 150 RON). Mi-am adus aminte de nea Gicu, cel care-şi are oamenii lui, mecanici, electricieni şi tinichigii şi care se oferise de mai multe ori să mă ajute în asemenea situaţii. L-am sunat şi mi-a spus că o să vorbească cu nea Gogu, care are o rampă undeva la capătul Bercenilor. A doua zi dimineaţă am mers împreună pînă acolo. Nea Gogu ne-a întîmpinat încă din mijlocul străzii adresîndu-mi-se cu „dom’ inginer“. Purta fesul lui de culoare devenită incertă şi halatul albastru peste puloverul de culoarea fesului. Şi-a făcut bancurile de rigoare cum că ne aştepta cu o seară înainte, că parcă maşina pe care i-o aduceam n-ar fi avut decît marşarier şi frînă. Ca să meargă lucrurile unse, nea Gicu i-a dat o sticlă de vin de Greaca. Stîrnit, nea Gogu l-a chemat în spatele rampei acoperite cu o foaie de cort şi, dintr-un sertar de fier, a scos la rîndu-i o sticlă de vin: „Ce, credeai că mi s-a terminat vinul? Ia şi gustă, să vezi ce puterea ursului am aici, de nici n-ai mai mirosit tu vreodată aşa ceva“. „Ai pus şi ulei de frînă în el, ca să fie mai tare?“ – a ripostat nea Gicu. „Fi-ţi-ar...“ – s-a umflat nea Gogu şi, punînd mîna pe un levier, s-a făcut că vrea să-l lovească. A schimbat apoi registrul, zărindu-şi ucenicul care-l privea mustăcind: „Tu, Ghiţă, curăţă imediat cutia aia de viteze. Ai terminat?“. Apoi m-a întrebat pe mine: „Distribuţia aţi făcut-o? Da, aţi făcut-o“ – şi-a răspuns tot el.
Mi-a spus apoi că are o colaborare cu un magazin aflat chiar acolo, la colţul străzii lui desfundate, care îi aduce piesele originale în cel mult o oră şi jumătate. M-a asigurat că pînă seara vor fi montate. „Cît să facă? Păi, în total, preţul pieselor plus manopera: maximum 10 milioane de lei vechi.“ La urmă, socoteala a fost 9 milioane cinci sute de mii.
