Reforma partidelor
În toate partidele (care contează) se vorbeşte de reformă, înnoire, „sînge proaspăt“, schimbare. Într-unele, se vede de la o poştă că tot tapajul maschează o banală hîrjoană între găşti. „Reforma“ înseamnă, pur şi simplu, plecarea cutăruia (cu acoliţii săi) şi înlocuirea lui cu de-ai lui cutărică. În altele, pare să se anunţe, sau să se tatoneze, o schimbare de generaţie: lupi tineri versus lei expiraţi sau gloabe bătrîne, teoreticieni fini versus practicieni versaţi. Se ajunge pînă la detalii: se propun schimbări de sigle, se dezbat nuanţe de culoare, se reformulează articole de statut. Care va să zică – febrilitate. Furor vizionar. Care nu se mai putea, mă-nţelegi, să continuăm astfel!
Eu unul sînt pentru. Pentru schimbare, fireşte. Dar mă tem de trădare. Mă tem că se va revizui fără să se schimbe nimica, în loc să nu se revizuiască, dar să se schimbe, totuşi, cîte ceva, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. Mă tem adică de agitaţia de suprafaţă, care lasă, în fond, lucrurile acolo unde erau. Cu alte cuvinte, nu e destul să se aleagă noi preşedinţi, să fie promovat tineretul sau să se acorde un rol sporit femeilor. Nici trecerea de la simboluri florale la mere sau pere nu garantează adîncimea şi eficacitatea reformelor. Important e
care guvernează asemenea mişcări, îndrăzneala de substanţă, autenticitatea şi radicalitatea efortului de transformare. Important e diagnosticul de la care se porneşte şi orizontul spre care se merge. Altfel, nu vom avea decît cîteva portrete noi pe o obosită hartă veche. Tinerii vor clona generaţia fondatorilor, vor învăţa repede păsăreasca de partid, vor încurca iţele bunelor intenţii cu cele ale preluării puterii. Şi totul va reintra în (a)normal.
Pentru a se reforma cu adevărat, partidele trebuie să înţeleagă, mai întîi,
. Luat repede, voi răspunde, într-o primă instanţă, că toate au probleme de doctrină, de stil şi de cadre. Pare simplu. Dar cei de la vîrf se ocupă de o mie de alte lucruri (finanţare, aranjamente electorale, interese private, alianţe lucrative, infiltrare avantajoasă a administraţiei centrale şi locale, adversităţi intestine etc.), şi nu „coboară“ niciodată la nivelul unor bla-bla-uri decorative, intelectualiste, „elitiste“. Politica nu se face – zic ei – cu concepte, ci cu discursuri. Nu cu convingeri, ci cu fente acomodante. Nu cu universitari „moralişti“, ci cu „băieţi deştepţi“. Consecvenţă ideologică? Exigenţă morală? Bună creştere? A se slăbi! Nu există decît un criteriu: calculul beneficiilor şi accesul la putere.
Spuneam că toate partidele noastre aflate pe scenă au probleme de
. Cîţi dintre membrii PSD au aderat la partidul lor, în cunoştinţă de cauză? Cîţi au idee despre „părinţii fondatori“ ai mişcării socialiste din România? Cîţi au răsfoit cărţile lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, cîţi au sentimentul apartenenţei la o tradiţie mai mult decît onorabilă, din care fac parte Anton Bacalbaşa, C. Mille, Th. Speranţia, fraţii Nădejde sau Emil Racoviţă? Ce poate avea în comun Marian Vanghelie cu Titel Petrescu (de care, probabil, nici n-a auzit)? Un partid veritabil, un partid demn de respect trebuie să aibă o strategie coerentă, de lungă durată, chiar dacă urmărirea ei impune, uneori, tactici şi tehnici de compromis. Dar ca să ai o strategie, trebuie să ai o doctrină. Adică un corp de idei produse de creiere exersate şi responsabile. Nu creiere şmechere. Nu inteligenţe combinatorii, blocate în utilitarism şi negoţ de doi bani. Nici celelalte partide nu stau neapărat mai bine. Nu se înţelege deloc deosebirea ideologică dintre dreapta PD-L şi dreapta PNL. Şi nu interesează pe nimeni s-o definească. Nu există nici un indiciu cu privire la amplasamentul doctrinar al UDMR, care e de dreapta cînd guvernează alături de dreapta şi de stînga cînd guvernează alături de stînga. Iar la ideea că Partidul Conservator a îndrăznit să preia numele formaţiunii care s-a ilustrat prin oameni ca P.P. Carp, Titu Maiorescu sau Alexandru Marghiloman se „ sparie gîndul“! Ce fel de ţară e asta, în care „Ceauşescu“ poate deveni „marcă înregistrată“, dar Partidul Conservator poate fi asumat ca denominaţie politică de te miri cine?
Cînd spun că partidele noastre au, în plus, o problemă de
, mă gîndesc la experienţa mea de telespectator. De cîte ori văd
uri politice, la care participă reprezentanţi ai tuturor partidelor parlamentare, mi se pare că toţi seamănă între ei nepermis de mult: aceeaşi locvacitate incultă (cu mici nuanţe, datorate nu atît partidului cît individului), aceeaşi iritabilitate de bodegă, aceeaşi înclinaţie spre caft, suficienţă şi impostură. Aflaţi în tabere diferite, ei nu-şi ilustrează „diferenţa“ cu argumente, ci cu ghionturi.
Despre
a partidelor sînt prea multe de spus ca să încapă într-un articol de gazetă. Se confundă, pernicios,
de oameni cu racolarea cea mai trivială. Nu calitatea aderenţilor contează, ci solvabilitatea, reţelele de interese şi papagalul. În aceste condiţii, a vorbi de „reformă“ riscă să fie o găselniţă electorală între altele, un moft, o piruetă retorică. Să dea Dumnezeu să mă înşel!
