Ioana

„Am impresia că lîngă mine se găseşte un ceasornic cu nisip, aranjat exact pentru şaptezeci de ani, vîrsta la care se poate ajunge. E pus în funcţiune din clipa naşterii mele şi de atunci curge neîncetat. Privesc cum se apropie de jumătate şi nu mai pot face nimic tot privind la el. Asta nu împiedică să invidiez chiar nisipul care mai rămîne de curs şi să am panică că totul se poate termina imediat. Şi alteori am impresia că chestiunea aceasta mi-e absolut indiferentă şi, dacă n-aş produce turburare şi n-aş fi învinovăţit de romanesc, m-aş arunca imediat în mare. Aş băga de seamă să fac gestul cel mai simplu, ca să nu par lipsit de simplicitate în gesturile mari. Cu toate că alte instincte din mine pretind să-mi fie indiferent ce-ar cugeta lumea, să iau o barcă la miezul nopţii, să merg pînă departe pe valuri şi să nu mă arunc decît după ce mă voi impregna cît mai mult de apă şi de cer. (Aş lua cu mine şi patefonul? Ce placă mi-aş alege pentru ultima ascultare?) Cu ocazia morţii, aş găsi un prilej de extaz.“