Vise rele

Ce mi-au făcut plimbările prin staţiunile de schi străine din biata Sinaie! Era cea mai strălucitoare, high-life-ul absolut, cu pîrtiile ei deschise şi lungi, cu soarele ei de primăvară şi Peleşul sclipind în vale. Cu schiori adevăraţi şi salvamontişti de milioane. Acum îmi trebuie ceva timp să mă obişnuiesc cu ea, fiindcă îmi pare o meschină provincie cu o telecabină puchinoasă şi un telescaun jerpelit, cabluri şubrede vechi de multe zeci de ani, deservite de nişte indivizi mofluzi care încă îşi imaginează că lucrează într-un domeniu de elită. Pîrtiile sînt bătătorite cel mult după cîte o ninsoare. Nici prin cap nu-i trece cuiva că utilajele de întreţinere ar trebui scoase în fiecare noapte, după ce se schiază. Rezultatul îl reprezintă nişte pîrtii care arată exact aşa cum dă Dumnezeu sau poate tot aşa cum arată şi şoselele româneşti: îngheţate sau bombardate.

Cu abonament pentru o zi la instalaţiile de urcare, fac imprudenţa să cobor din Valea Dorului la Cota 1400. Ajuns acolo, aflu că tocmai s-a întrerupt funcţionarea telecabinei şi a telescaunului, că nu mă mai pot întoarce sus. Motivul: un vînticel stîrnit din senin, care ar fi pus în pericol siguranţa pasagerilor. De cînd mă ştiu, cel mai mare obstacol în calea schiatului la Sinaia pare a fi chiar natura. Tot aşa cum cele mai mari obstacole în calea agriculturii socialiste erau cele patru anotimpuri. Fac un adevărat lobby pe lîngă casieră, ca să obţin pînă la urmă o ştampilă în locul banilor pierduţi. Ştampilă prin care mi se promite un abonament gratuit într-o altă zi, cu soare.

Intru să beau un ceai într-un mic băruleţ. Pe o coală de hîrtie agăţată de un raft scrie: „Interzis consumul alimentelor aduse din afara unităţii“. E plin de fum şi de aşa-numiţii şoşonari sau paltonari (şi de cîţiva inşi gălăgioşi care povestesc cum tocmai s-au dat la vale cu punga), cum, de altfel, toată ţara e plină de neaveniţi. Instantaneu îmi vin în minte ageamiii care ocupă terenurile de tenis cu baletul lor grotesc, mai vechii excursionişti cu casetofonul pe umăr, împiedicaţii de pe patinoare, măciucarii de la mesele de biliard, slăbănogii care se luptă cu bilele de bowling, începătorii vitezomani de pe şosele, maneliştii care nimeresc în săli de teatru, analfabeţii care se înghesuie la televiziuni şi, desigur, toţi semidocţii şi caraghioşii din politică. Aproape nimeni nu pare a fi la locul lui în ţara asta.

Cobor în centru şi constat că o latură a nou construitului sens giratoriu e blocată de taxiuri care-şi aşteaptă clienţii. Acum e un sens „stătătoriu“. Stătătorie e şi şoseaua. Maşinile formează o coloană fără sfîrşit, deşi e de abia ora 3 după-amiază. Unde s-or duce toţi? Ah, e clar, neaveniţii se plimbă în sus şi-n jos, în căutarea locului în care să-şi exercite maxima incompetenţă.

Cotesc la dreapta spre Tîrgovişte. Drumul e mai liber, dar plin de gropi. Pe margini sînt troiene de zăpadă murdară. Moroeniul arată tot aşa cum îl ştiam: lemne căzute pe drum din căruţe, balegi căzute din cai, cîini călcaţi şi copii mucoşi care joacă fotbal pe şoseaua naţională. De la copaci pînă la case şi asfalt, totul e de culoarea noroiului.

Depăşesc culmea mizeriei şi opresc la o benzinărie (parcă Dagmar). O oază de civilizaţie – îmi spun –, ce interesant că mai există asemenea benzinării necuprinse în marile reţele. Magazinul e doldora de mărfuri în ambalaje colorate. Cumpăr nişte covrigei la pachet. Studiez data expirării şi totul pare în ordine. Continui drumul printre sutele de gropi. Din loc în loc sînt adăposturi ruginite de staţii de autobuz, pe care au rămas lipite, din timpul campaniei, jumătăţi de afişe, cu jumătăţi din figura lui Băsescu. Unele au început să fluture. La Fieni, mă întîmpină imaginea fabricii de ciment, desenată parcă de un pictor dement al disproporţiilor, răsărind gigantic dintre bloculeţele cenuşii din mijlocul oraşului.

Mă ambiţionez să mă abat şi prin Moreni. Auzisem că odată era frumos pe acolo. Acum e municipiu, după cum te anunţă o placă strîmbă. Străzile sînt pline de cratere. Dai dintr-unul într-altul. Mergi în zigzag şi în sus şi-n jos într-o inevitabilă zgîlţîială troncănitoare. Concentrat la volan, îmi rog pasagerii, tovarăşi de suferinţă, să-mi dea un covrigel. Mi se desface pachetul. Iau cîţiva în pumn şi-i torn în gură. Simt un gust de ceva rînced. Totul pare un vis urît pe care l-am mai avut. Dacă nu cumva vis a fost că ţara asta a intrat în Uniunea Europeană.