Porți deschise și partid iubit

Duminica trecută, Palatul Parlamentului şi-a deschis porţile pentru vizitatori. S-a făcut coadă: cică 26.000 de oameni au vrut să vadă unde lucrează aleşii poporului, aşa încît programul s-a prelungit cu o oră, „să ajungă la toată lumea“. Din 1990 nu mai văzuse Casa Poporului atîta omenet aşteptînd la uşă: atunci, lumea se-nghesuia să vadă „luxul dictatorului“ (într-o clădire neterminată) şi se minuna la vederea candelabrelor despre care ghidul zicea că au nu ştiu cîte sute de kile sau a covoarelor despre care acelaşi zicea că sînt „printre cele mai mari din lume“… Atunci era o curiozitate justificată: un popor amărît, abia ieşit de sub talpa celei mai grele dictaturi comuniste din Europa, voia să pătrundă în locurile pînă deunăzi interzise, să le „desacralizeze“ astfel şi să simtă – şi în acest fel – aburii libertăţii abia cucerite. Dar acum? Mai greu de spus…

S-o luăm cu binişorul. Mai întîi – aşa cum se cuvine la noi, indiferent despre ce e vorba în propoziţie – să ne punem întrebarea „dar în UE cum e?“. E aşa: tot felul de sedii oficiale pot fi vizitate de către orice cetăţean. (Pentru rigoare, precizez că şi Palatul Parlamentului se poate vizita, individual sau în grup, scrie aici: http://www.cdep.ro/cic/index .html). Să luăm un exemplu din „Vechea“ şi unul din „Noua“ Europă. Bunăoară, Palazzo del Quirinale din Roma, sediul preşedinţiei italiene, se vizitează în fiecare duminică, între orele 8,30-12,30. Biletul de intrare costă 5 euro. Parlamentul maghiar este şi el vizitabil, în fiecare zi între orele 8-18, iar cetăţenii din statele UE nu plătesc bilet (detalii, aici: http://www.parlament.hu/parl_en.htm). Care va să zică, tovarăşi, se poate! Dar diversele reşedinţe regale de prin monarhiile europene? Vizitabile şi ele: în Danemarca, de pildă, palatul de vară al familiei regale se poate vizita cînd regina nu se află acolo; dar imensul parc din jurul său e accesibil oricînd. Ş.a.m.d. „Sediile puterii“ sînt deschise publicului şi asta a devenit de mult rutină. Este şi aceasta o formă de a face democraţia „palpabilă“, de a crea senzaţia că legătura dintre popor şi cei care îl reprezintă e directă, firească, simplă. Sigur că la mijloc e şi o „operaţiune de PR“, un mod de a crea o imagine pozitivă a Puterii, dar totul se realizează discret şi eficient. Astfel de zile „ale porţilor deschise“ nu prea se obişnuiesc.

La noi, operaţiunea de PR e cusută cu aţă tricoloră, peste care s-a tras un tiv oranj. Televiziunile – desigur – au avut şi ele un rol în povestea asta. Căci numai datorită secvenţelor transmise la TV am putut vedea şi auzi, de exemplu, o doamnă în vîrstă (care semăna izbitor, în atitudine şi în tonul vocii, cu niscaiva persoane care i-au întîmpinat cu aplauze şi cu flori pe mineri în iunie 1990), alături de dna Roberta Anastase, spunînd că PD-L e un partid minunat, pe care „îl iubeşte“ (deşi nu e membră), şi că dl Emil Boc „explică totul atît de

la televizor despre pensii şi salarii că şi copiii îl înţeleg“. Minunat, nu-i aşa? Ce vrea să spună autorul, dragi copii? Că democraţia românească se bazează şi pe

, nu doar pe valori, principii şi alte chestiuni reci şi abstracte. Şi că deschiderea Parlamentului pentru public a fost făcută, nu-i aşa, cu

, nu sec şi rutinier, ca la alienaţii ăia de occidentali, care organizează şi eficientizează totul şi au proceduri pentru orice. Nu, la noi e altfel: dăm şi o dovadă de transparenţă şi deschidere faţă de alegători, dar adunăm şi caimacul imaginii, căci televiziunile transmit secvenţe cu coada enormă de la intrare şi poporul telespectator se lasă impresionat. Bine gîndit, bine ţintit, bine simţit! Parlamentul şi parlamentarii au o imagine proastă, după cum demonstrează sondajele, aşa încît astfel de evenimente ar trebui să contribuie la îmbunătăţirea ei. Mă tem însă că socoteala de la Casa Poporului nu se potriveşte cu cea din tîrgul televizorului: reporterii au întrebat lumea de la coadă de ce a venit să viziteze, iar printre răspunsuri s-a putut auzi şi cîte-o ironie: „am venit să vedem unde lucrează aleşii, sperăm să nu adormim ca ei“. Probabil că o anumită curiozitate firească s-a îmbinat cu oarecari enervări acumulate în timp faţă de „ăştia“ care „pierd vremea“ şi „au salarii mari“. Imaginea proastă a parlamentarilor s-a făcut în timp şi se va îmbunătăţi, eventual, tot în timp, nu prin astfel de operaţiuni de PR în care vreun consilier aplică mecanic principiul că publicului „tre’ să-i vinzi emoţii“. Sigur, aşa este, dar cu dublu tăiş: o doamnă în vîrstă îndrăgostită de PD-L poate impresiona pozitiv o anumită categorie de public, dar poate părea ridicolă în ochii altor categorii...

Nu ştiu, aşadar, ce i-a mînat pe atîţia concetăţeni să viziteze Palatul Parlamentului taman în ziua aceea, mai ales că o pot face în fiecare zi. Şi nu prea înţeleg nici ce mare lucru e de văzut acolo. Quirinale, Parlamentul din Budapesta, Castelul Hrad din Praga şi altele sînt clădiri istorice, cu colecţii de artă şi multe altele. În Casa Poporului e de văzut nebunia lui Ceauşescu şi cam atît. Altceva?