Patrimoniu, tradiţie şi istorie

Oare de ce colecţionăm? De unde ni se trage această pasiune de a ne înconjura de nişte obiecte care să ne „reprezinte“, pe care le simţim ca pe un fel de „bogăţie“ personală şi pe care ajungem să le numim, uneori, „patrimoniu“?

James Clifford este de părere că „o anumită «acumulare» în jurul eului sau al grupului – asamblarea unei lumi materiale, prezentarea unui domeniu subiectiv care nu este «celălalt» – este probabil universală“. Tot el arată însă că, spre deosebire de cele mai diferite „societăţi primitive“ care acumulează obiecte nu pentru a le transforma în proprietate privată, ci pentru a le dărui în nesfîrşite schimburi rituale, „în Occident, colecţionarea a devenit demult o strategie de expresie a eului posesiv, a culturii şi autenticităţii acestuia“. Iar această pasiune a crescut pînă la a deveni aproape compulsivă sub forma politicilor actuale de patrimonializare – ne spune Pierre Nora.

Există însă, cred, şi o altă linie de (relativă) continuitate, o anumită „filiaţie“ identificabilă în ceea ce s-ar putea numi

, de la acele arămuri polineziene pe care Marcel Mauss le numea

sau de la paharul de argint din familiile ţigăneşti actuale, cu care se identifică neamurile şi care trebuie să rămînă în sînul acestora, din generaţie în generaţie, şi pînă la acele obiecte-fetiş pe care le păstrăm oricare dintre noi ca „moştenire de familie“. Mai mult, această mică lume materială a obiectelor de familie este adesea expusă la loc de cinste, aproape „muzeificată“: ţăranii români, de pildă, au creat în acest scop „camera bună“, iar o anumită tradiţie citadin-burgheză a introdus relativ recent în locuinţele noastre „vitrina“. Fiecare neam ţine deci, într-un fel sau altul, la propria sa moştenire obiectuală – iar cînd neamul devine naţiune, acesta va schimba camera bună a fiecăruia cu muzeul tuturor.

Asemănările se opresc însă aici. Supus regulilor atît de diverse ale rudeniei, acest „patrimoniu domestic“ ia forme foarte diferite în diferite culturi. Este ceea ce m-a surprins încă o dată în Italia, comparînd fără să vreau patrimoniul lor cu al nostru.

Ceea ce m-a izbit totdeauna încă de la prima vedere a fost diferenţa dintre civilizaţia materială a lor (piatra) şi civilizaţia noastră materială (lemnul). Totdeauna m-am întrebat, fascinat, oare cum o fi să te naşti şi să trăieşti „în piatră“? Dincolo de aceasta însă, o astfel de diferenţă conferă şi patrimoniului o altă materialitate – şi, mai departe, o altă temporalitate. Piatra pur şi simplu dăinuie, în timp ce lemnul este fragil, piatra are continuitate în timp, iar lemnul se primeneşte periodic. Urmele patrimoniale sînt astfel şi ele diferite: chiar neglijate, cele ale pietrei tot nasc ruine impunătoare, în timp ce urmele lemnului pot dăinui o vreme cel mult ca „moaşte“ (ca în sala cu acest nume de la Muzeul Ţăranului Român, unde resturile unei micuţe biserici de lemn sînt expuse unei morţi fireşti). Mai mult însă, aceste urme diferite conferă şi o altă aşezare simbolică în durată. O psihanaliză comparativă a pietrei şi a lemnului, în maniera lui Bachelard, aşteaptă încă să fie schiţată.

Peste aceasta se aştern însă şi practici diferite ale rudeniei şi genealogiei. La noi, fiecare sat are propria sa legendă eponimă, care derivă „neamurile vechi“ ale comunităţii dintr-un număr variabil de „întemeietori“. Între această

şi prezent nu se mai interpune apoi decît amintirea bunicilor şi, eventual, a străbunicilor. Moştenirile se pierd şi ele după cel mult două, trei generaţii sau pier pur şi simplu în vremuri de băjenie. La ei, familiile aristocratice au o durată ce poate fi trasată cu precizie de-a lungul a multe secole, trasînd o

neîntreruptă, transmisă prin ştafeta primilor născuţi şi înscrisă adesea în piatra nepieritoare a reşedinţelor nobiliare ce încoronează fiecare colină. Şi la noi, şi la ei, locuinţa poate deveni muzeu, dar un

din secolul al XII-lea, de pildă, cu straturile sale genealogice suprapuse şi neîntrerupte, va arăta altfel decît o casă ţărănească de acum cel mult un secol, care reprezintă două, eventual trei generaţii şi care a fost transmutată ca atare la Muzeul Satului.

Nu în ultimul rînd, patrimoniul nostru, aşa cum a fost construit el mai ales în jurul Ţăranului, împărtăşeşte oralitatea oricărei societăţi ţărăneşti, în timp ce la ei societatea scrisului se numără cu mileniile.

Toate acestea laolaltă dau ceea ce s-ar putea numi, în termeni ideal-tipici,

Nu doar „materialitatea“ lor este diferită, dar şi – sau, poate, mai ales – consistenţa lor subiectivă, de temporalitate trăită şi de sens al duratei. Ne aflăm, în primul caz, într-un

, iar în al doilea caz în ceea ce am putea numi un

. Genealogică, scrisă şi durabilă într-un caz, moştenirea este „din moşi-strămoşi“ în celălalt caz şi trebuie să fie povestită şi re-afirmată mereu (

...) pentru ca să poată dăinui. Tradiţia pare a fi astfel timpul povestit, o poveste necesară pentru a umple discontinuităţile lemnului şi ale neamului, ale unei materii şi ale unui social care nu pot dăinui fără această poveste mereu reiterată.

Poate că de aici ni se trage şi faimosul „boicot al istoriei“, care nu este un act de negaţie, ci doar o aşezare diferită într-o temporalitate aflată într-o firească şi permanentă re-naştere. Poate de aceea mă fascinează şi pe mine catedralele „lor“ de piatră, dar iubesc tot bisericuţele „noastre“ de lemn...