Capitală europeană?
Unul dintre clişeele scoase din mînecă de cîte ori vine vorba despre Bucureşti este „capitală europeană“. Autorităţile îl folosesc atunci cînd vor să-şi motiveze vreun proiect sau să se laude cu vreo (posibilă) realizare: autostrada suspendată care i-a trecut prin cap primarului general, metroul către aeroport, blocurile noi din metal şi sticlă etc. Toate sînt „ca în capitalele europene“. Cetăţenii îl folosesc, dimpotrivă, pentru a-şi exprima o nemulţumire sau o frustrare: găurile din asfalt, transportul public prost, lipsa locurilor de parcare – ce, astea sînt „demne de o capitală europeană“?
Greu de spus ce este o „capitală europeană“ şi dacă există un asemenea concept unificator. Viena, Roma, Londra, Paris sau Bruxelles sînt oraşe foarte diferite între ele. Evident, clişeul românesc are în vedere, mai degrabă intuitiv, anumite standarde de civilizaţie comune marilor aglomerări urbane din Europa. De pildă, străzi curate şi îngrijite, un transport public decent, servicii comunitare funcţionale, utilităţi etc. În ultimii 20 de ani, mulţi dintre concetăţenii noştri au umblat prin Europa şi „au văzut cu ochii lor“ cum se trăieşte acolo, au termen de comparaţie. Şi edilii s-au plimbat, invitaţi de omologii lor sau pentru a participa la tot felul de reuniuni. Am impresia că şi unora, şi celorlalţi
li se trage. Cetăţenii – pe bună dreptate – vor să ajungă cît mai repede să trăiască la standardele „de acolo“; ar vrea poate ca lungii ani în care s-au simţit „europeni de mîna a doua“ să ia sfîrşit
, prin cîteva aspecte de viaţă cotidiană care să le dea senzaţia că decalajul a fost depăşit. Edilii, în schimb, preiau din capitalele vizitate o anumită coajă spectaculoasă. Întorşi acasă, îi ameţesc pe bucureşteni cu promisiunea unor proiecte măreţe, dar se dovedesc incapabili să gestioneze chestiunile curente sau să termine lucrurile deja începute. Construcţia unui amărît de pasaj precum cel de la Băneasa a durat ani întregi, cel de la Basarab e împotmolit de-a binelea, străzile asfaltate astă-vară s-au umplut de gropi, canalizarea se înfundă la orice ploicică, maşinile sînt parcate pe trotuare, iar pietonii merg pe carosabil, traficul e infernal la toate orele (în ciuda „semafoarelor inteligente“ cu care se lăudau autorităţile mai an), praful ne intră şi-n urechi, fie vară, fie iarnă. Între timp, promisiunile măreţe curg: pe lîngă cele deja ştiute, a apărut acum şi ideea unui Prater bucureştean. „Bucureştiul ar putea avea un parc de distracţii asemenea celui de la Viena“ – au anunţat cu freamăt ştiriştii, după vizita nu-ştiu-cui care ar avea, cică, un asemenea proiect. Între noi fie vorba, parcul de distracţii din Viena e cu totul obişnuit – sînt altele mai spectaculoase în Europa. Ce-i drept, roata mare a devenit o marcă a oraşului – apare în poze, în pliante, ba chiar şi într-un film cu James Bond unde 007 rămîne blocat cu „ea“ în roată şi uite-aşa se înfiripă povestea... Dacă facem mîine o roată identică în Herăstrău, o scenă asemănătoare se va turna, poate, cu vreun Bond al anului 2050. Abia după aceea roata noastră va putea fi comparabilă cu cea din Prater...
Pînă atunci însă, administratorii Capitalei nu pierd nici o ocazie de a defila verbal cu astfel de promisiuni. Dar „coaja“ asemănărilor de suprafaţă s-a întins (tot aşa, cu jumătăţi de măsură) şi asupra investitorilor privaţi. În Pipera s-a pornit cu elan la realizarea unei mari aglomerări de blocuri de sticlă, cu gîndul la un fel de „La Défense“ a micului nostru Paris. Acum – arată o anchetă din
– investitorii imobiliari pierd trei milioane de euro pe lună, pentru că firmele au reţineri în a-şi stabili sediile în Pipera. Nu doar din cauza crizei, ci pentru că e greu de ajuns acolo, iar angajaţii – scrie pe un blog o „cunoscătoare“ – trebuie să fie echipaţi cu „salopetă de denim, cizme de cauciuc pînă la şolduri, căciulă rusească cu urechi, şubă de fîş impermeabilă, ochelari de scafandru ca să nu vă intre noroiul în ochi“.
De la an la an, Capitala e un oraş tot mai dezlînat şi incoerent, în care se trăieşte greu, dar se promite marea cu sarea. O irepresibilă pornire către promisiuni enorme se bate cap în cap cu o iremediabilă incapacitate administrativă. De dragul imaginii (şi crezînd
în imagine), edilii se străduiesc să-i ameţească pe cetăţeni cu iluzia unui viitor luminos, în care Bucureştiul va fi „o adevărată capitală europeană“, iar bolile oraşului se cronicizează.
Între timp, o bună parte din ceea ce
este european în Bucureşti – casele vechi, parfumul inconfundabil al oraşului, stilul cartierelor burgheze, grădinile – se distruge. Poate că la un moment dat atît edilii, cît şi cetăţenii vor ajunge la concluzia comună că da, avem cu adevărat o „capitală europeană“. O să vedem atunci cît ne va fi costat.
