Onoare și transparență

Zapînd ca tot omul muncii înainte de culcare, am dat întîmplător peste

, un documentar istoric foarte british despre un ultim duel care a avut loc pe la începutul secolului al XIX-lea undeva în Scoţia. Interesant era că protagoniştii nu mai erau aristocraţi, ci „capitalişti“ pur sînge, am putea spune, adică un bancher şi un om de afaceri, care şi-au lăsat însă baltă toate interesele pentru a-şi apăra onoarea afectată de o bănuială de-abia formulată de către unul dintre ei. Mă rog, motivul era deja greu de priceput astăzi. Ce să mai spun despre determinarea celor doi de a merge la moarte după toate regulile. Şi erau multe reguli în acest cod al onoarei, pe care prezentatorul ni le citea din cînd în cînd dintr-un volum consistent referitor doar la capitolul duel. Existau chiar şi sfaturi despre „alimentaţia înainte de duel“, recomandîndu-se doar o ceaşcă de cafea cu un biscuit, pentru a păstra mintea limpede şi trupul alert. Ceea ce rămînea implicit în toate aceste texte şi proceduri era însăşi ideea de onoare – pentru simplul şi bunul motiv, probabil, că aceasta era la fel de evidentă şi asumată ca şi existenţa lui Dumnezeu şi ca atare nu mai avea rost să fie invocată.

Apoi, la fel de întîmplător, mi-au căzut ochii peste articolul lui Robert Skidelsky din

, care invocă ceea ce este, probabil, ultima suflare a codului onoarei: „Începînd din acest an, cu prilejul jurămîntului depus în faţa reginei, toţi membrii Camerei Lorzilor vor trebui să semneze un angajament scris de cinste şi integritate – relatează lordul Skidelsky. Principiile nu admit excepţii, ar putea spune unii. Dar, pînă de curînd, se presupunea că persoanele desemnate să fie sfătuitori ai suveranului erau deja suficient de cinstite şi integre pentru această sarcină. Se credea că ele sînt recrutate din grupuri care şi-au însuşit un anumit cod al onoarei. Nu mai e valabil“ – constată autorul, adăugînd că doar unul dintre colegii săi a avut îndrăzneala să se ridice şi să spună că noua procedură ar fi umilitoare. Nu într-atît însă încît să-l provoace la duel pe legiuitor, aş adăuga eu; vremurile s-au schimbat.

Această schimbare este rezumată de către Skidelsky astfel: „noua presupunere este că indivizii nu vor acţiona cinstit, ci profitabil“. Extra-ordinară Britanie: păi, morala asta aţi construit-o tot voi încă de pe vremea cînd vă băteaţi în duel în cel mai onorabil şi neprofitabil mod cu putinţă! Dar nu despre istorie e vorba aici, ci despre prezent. Iar acest prezent, care durează deja de o bucată bună de vreme şi promite să prospere şi în viitor, a înlocuit vechiul limbaj al încrederii cu unul nou, al „responsabilizării“ şi al „transparenţei“, după cum constată acelaşi Skidelsky. Mergînd mai departe, a înlocuit vechile mobiluri pasionale care duceau la dueluri cu alegerea raţională care permite maximizarea intereselor. O alegere perfect „raţională“ pentru o societate de piaţă, care nu s-ar putea dezvolta în haosul pasiunilor individuale, ci are nevoie de o logică generală a profitabilităţii tuturor. Drept care trebuie să-i convingă pe toţi că Omul în general este o fiinţă interesată şi calculată şi că deci totul în societate trebuie să funcţioneze conform cu această „natură umană“. Nu firea umană a ajuns să se elibereze însă prin economia capitalistă de piaţă, ci aceasta a creat un nou model uman pe măsură – şi care funcţionează cît se poate de... profitabil. In interest we trust!...

Dacă însă am ajuns să credem cu toţii că Omul, oricare ar fi el, este mînat să acţioneze „profitabil“, şi nu „onorabil“, tinzînd totodată să-şi maximizeze raţional acest „profit“ (nu neapărat şi nu doar material!), asta presupune şi că o anumită prezumţie principială de vinovăţie se strecoară în locul prezumţiei onorabile de nevinovăţie: societatea trebuie să aibă grijă ca acţiunile profitabile ale indivizilor să se exercite echitabil. Iar pentru aceasta, toate acţiunile indivizilor trebuie să fie „transparente“ spre a putea fi controlate.

Una dintre cele mai eufemistice expresii ale acestei transparenţe profilactice o constituie controlul calităţii care s-a instituit, pe căi europene, în învăţămînt. Ce poate fi mai nobil şi „responsabil“ decît să „asiguri“ calitatea învăţămîntului? Doar că pentru a o asigura mai bine, trebuie mai întîi să o formalizezi cît mai integral, pentru ca apoi să o controlezi cît mai eficient. „Calitatea“ se externalizează astfel, ca atîtea alte servicii de pe piaţă, nemaifiind iniţiativa şi competenţa dascălului, ci eficienţa unor „comisii“ de funcţionari ai calităţii. Ca şi în Camera Lorzilor, nu cred să fi fost însă mai mult de una-două persoane care să fi murmurat că „noua procedură ar fi umilitoare“ pentru dascăli, negîndu-le din principiu prezumţia de onorabilitate şi competenţă.

În plus, un asemenea control trebuie să se exercite şi preventiv. În lipsa încrederii, organismele calităţii trebuie să se asigure şi de profitabilitatea actelor tale viitoare, trebuie să fie convinse că ceea ce vei preda sau cerceta în viitor va fi, într-adevăr, „de calitate“. În acest sens, Lévi-Strauss declara, cu puţin înainte de moarte, că mai nimic din ceea ce a creat în viaţa sa exemplară nu ar mai fi fost posibil acum, căci nimeni nu i-ar mai fi finanţat cercetările îndelungate şi ezitante doar pe considerente de încredere în capacităţile şi onorabilitatea sa personală.

Într-un fel, mulţumesc lui Dumnezeu că un asemenea cod al onoarei nu ne mai guvernează comportamentele, căci aş fi fost mort de mult într-unul sau altul din nenumăratele dueluri la care m-aş fi simţit dator să-mi provoc contemporanii. Ceea ce, pentru mine cel puţin, nu ar fi fost deloc profitabil...