O cultură contagioasă
În studenţia mea, circula un banc excelent, cu miliţieni. Se apropie un „tablagiu“ (cum li se spunea, pe atunci, vajnicilor apărători ai „ordinii“, mai degrabă decît ai „liniştii“, publice) – plin de importanţa celor două trese ale sale – de un tip care vorbea, fără oprire, în faţa unui acvariu, de unde peştii priveau curioşi în afară, scoţînd, în răstimpuri, bule de aer. „Actele la control, vă rog, şi raportaţi ce faceţi aici, bună seara!“ – îşi recită agentul, pe nerăsuflate, fraza de introducere. „Ah, să trăiţi, nu v-am văzut!“ – răspunde insul politicos, după care, arată, foarte disciplinat, buletinul. „Să vă spun drept, mă chinui de două zile, neîntrerupt, să învăţ peştii ăştia să vorbească!“ Apoi, aplecîndu-se conspirativ spre miliţian, şopteşte: „Acţiune importantă, secret de stat, mă-nţelegeţi...“ „Înţeleg, înţeleg“ – zice repede omul legii, atins brusc de consideraţie. „Am obosit de nu mai pot şi n-am reuşit încă nimic. Pînă dimineaţă, trebuie să-i fac să spună primele cuvinte, altfel... (face, cu palma, gestul decapitării), mă-nţelegeţi...“ „Înţeleg, înţeleg!“ „Nici n-am mîncat de patruş’opt de ore, vă daţi seama...“ „Înţeleg, înţeleg!“ „Apropo, credeţi că aţi putea fi atît de drăguţ, încît să mă înlocuiţi o jumătate de oră, să înghit şi eu ceva? Nu trebuie decît să le vorbiţi fără încetare peştilor, cît mai clar şi cît mai vizibil. Ziceţi orice vreţi dvs., numai să nu vă opriţi din povestit!“ „Înţeleg, înţeleg, sigur, mergeţi, vă înlocuiesc!“ „Oh, mulţumesc, sînteţi nemaipomenit. Revin imediat!“ „Doar să le vorbiţi continuu...“ – strigă individul către poliţai, depărtîndu-se. „Da, da, circulaţi, circulaţi!“ – confirmă omul nostru, pătruns de un înalt simţ de răspundere. După treizeci de minute, logopedul piscicol se întoarce şi are parte de o privelişte de coşmar. Miliţianul îşi abandonase bastonul şi cascheta şi mişca, periodic, din fund ca dintr-o înotătoare, imitînd deplasarea prin apă a sirenelor. Avea ochii bulbucaţi şi, la intervale fixe, îşi rotunjea, grijuliu, gura, eliberînd – în mod evident – bule de aer. Dincolo de grotescul ei, povestioara atinge în fond, e drept, fără intenţie, o problemă antropologică serioasă, aceea a aşa-zisei „contaminări culturale“. Se crede, în general, că marile civilizaţii le influenţează pe cele mici (cuprinse de patima imitaţiei). Cel mai puternic şi mai inteligent îl modelează pe cel slab şi, să zicem, neinspirat. Un scriitor de talia lui Henry James, de pildă, şi-a construit o întreagă operă literară (internaţională), pornind de la consideraţii similare. Fiind american, dar trăind în Europa, prozatorul a observat un lucru ciudat. Compatrioţii săi se alienau, se perverteau, pe parcursul experienţei europene. Ingenuitatea lor nativă, generozitatea şi onestitatea deveneau tot mai puţin sesizabile în ţările vechilor civilizaţii. James a creat, ca atare, o galerie ilustrativă de personaje (americane) care îşi pierd identitatea la contactul „cultural“ cu alte personaje (europene). Cu toţii sînt „contaminaţi“ de un virus mentalitar ce se dovedeşte, pînă la urmă, fatal.
Totuşi, intenţia iniţială nu a fost nici să vă spun bancuri, nici să vă vorbesc despre Henry James. În realitate, am o mare problemă, cum să-i zic, de
. Problema mea are un nume şi chiar un rang princiar.
. Cu ani în urmă (cîndva, în deceniul trecut), această doamnă – venită în ţară la maturitate (înţeleg că s-a născut şi a copilărit în Occident, vorbind româna ca pe o limbă străină) – a apărut în nişte emisiuni televizate (respectabile), în postură de urmaşă a unor faimoase familii boiereşti autohtone. Era prezentabilă (frumoasă, aş spune), îmbrăcată aristocratic, graseia cu graţie, îşi căuta cuvintele (apucînd-o uneori, cu stil, pe franceză), gesticula elevat şi, în primul rînd, povestea nişte lucruri fascinante despre bunicii şi străbunicii ei nobiliari. Avea o familie exemplară pe atunci, cu doi copii teribil de simpatici (au venit cu ea la respectivele emisiuni) şi un soţ foarte distins. Îmi amintesc perfect că, urmărind-o, am fost cuprins de entuziasm. Mi se părea că, prin Briana, aristocraţia românească s-ar fi putut reinventa, cu atît mai mult cu cît doamna în cauză anunţase că va rămîne definitiv în România. Într-o lume de vadimi şi ilieşti, ea părea, de departe, o veritabilă lumină stelară. Apoi, veşti din ce în ce mai derutante începură să distrugă tabloul inaugural. Mai întîi, Briana a divorţat. S-a scris că soţul nu se adaptase la viaţa pe meleaguri dîmboviţene şi, întrucît proaspăt (re)naturalizata sa nevastă refuza întoarcerea la Paris, a trebuit să plece el însuşi. Mai tîrziu însă, Briana a declarat că, de fapt, consortul a dispărut din peisaj, deoarece era homosexual şi partenerul lui făcea presiuni să revină în Franţa. Tăvălugul scandalului mediatic nu a mai putut fi stăvilit. Rechinii din presă au simţit „subiectul“ gras şi au năvălit, agresiv, peste prinţesă. I-au urmărit procesele de partaj, i-au pus întrebări din ce în ce mai scabroase, la care, decepţionant, ea a răspuns. Ba, aparent, a învăţat chiar să deguste noul rol, de „starletă“ a grosolăniei mioritice. A început să aibă relaţii ilariante şi să emită observaţii belicoase. Şi-a schimbat
-ul, devenind, peste noapte, o exponentă a „bandei motocicliştilor“, cu maieuri soioase, tatuaje periculoase, tunsoare
şi grimase bulevardiere. „Şi-a tras“ lanţuri pe gît şi mîini, iar, mai nou, a spus că-l iubeşte la nebunie pe Irinel Columbeanu pe care ar vrea să i-l „sufle“ Monicăi. Ne aflăm în faţa unui caz tipic de „contaminare mentalitară“, însă eu nu-mi pot rezolva, cum precizam, o profundă nedumerire: sîntem noi, românii, cu adevărat, o cultură (grozav de) contagioasă, lichidînd,
, tot ce mişcă în jurul nostru ori era doamna Caragea „coruptă“ din start şi, în naivitatea mea structurală, m-am lăsat păcălit? Stau astăzi perplex, privind-o pe Briana cum scoate bule de aer şi cum, în răstimpuri, îşi unduieşte lasciv înotătoarea. Numai că, spre disperarea mea, oricît m-aş autosugestiona, nu reuşesc deloc să o compar cu o sirenă.
