Isprăvi dîmboviţene
Fie că se întîmplă lucruri, fie că nu se întîmplă, presa veghează şi lucrează. Amplifică, inventează, suspectează, demolează, restaurează, analizează, rumegă, reconstituie, interpretează, înnegreşte, albeşte, despoaie, camuflează, insistă, execută, ia peste picior, nu iartă. Nu manevrează realităţi, ci subînţelesuri. Nu informaţii, ci zvonuri. Nu vrea să înţeleagă, ci să judece. Nu vrea fapte verificabile, ci dezvăluiri spectaculoase. Cînd ceri o opinie, eşti servit cu anecdotică. Invers, cînd ceri date concrete, ţi se livrează opinii. Un tur de forţă al ultimelor zile a fost prelucrarea gazetărească a sănătăţii lui Traian Băsescu. După alegeri, ziarele şi televiziunile au trecut prin grele momente de frustrare. Scena s-a golit, suspansul politic s-a stins, cotonogelile la nivel înalt au fost răpuse de o tristă somnolenţă. Noroc cu Geoană şi Ponta, care au mai înviorat niţel atmosfera. Problema a rămas însă tot Băsescu. Pînă la alegeri, preşedintele era o mină de „breaking news“. Toţi îi reproşau că e prea prezent, prea vocal, prea reactiv. Că îşi încalcă atribuţiile, că e prea slobod la gură, că n-are ştaif şi discreţie. Dar toţi trăiau fericiţi de pe urma acestui zgomot cotrocenist. Aveau ce mesteca. Dintr-o dată însă, Traian Băsescu a intrat în penumbră. Nu mai vociferează, nu se mai ceartă cu nimeni, nu mai intră în direct pe la diverse posturi de televiziune. Unde sînt replicile de altădată? Unde caninii însîngeraţi? Unde scandalul? Aceiaşi gazetari şi politicieni care erau indignaţi de insomniacul aplomb prezidenţial sînt acum aproape ofensaţi de paloarea mediatică a realesului. Aceiaşi „analişti“ care îi cereau mai multă rezervă sînt indispuşi de prea multă tăcere: rezervă, rezervă, dar nici chiar aşa! Şi atunci a venit asupra tuturor, ca o binecuvîntare, zvonul că preşedintele e bolnav. Foarte bolnav. A fost văzut la un spital, nu s-a mai dus în Ucraina, stă prost cu ficatul. Dovada? O mulţime de filmuleţe în care Traian Băsescu ţine în mînă un pahar. Se cer imperativ explicaţii, declaraţii transparente, documentaţie. Naţia vrea să ştie! Are dreptul, mă-nţelegi! Să facă bine doctorii, trupele de protecţie, purtătorii de cuvînt să vorbească! Să ni se comunice, la centimă, transaminazele prezidenţiale! Glicemia! Lipidele! Doamna Grecu de la Antena 3 (care pare mereu surprinsă în efortul de a nu da cu tigaia în cap interlocutorilor) îl invită în emisiunea d-sale pe cunoscutul distribuitor de informaţii riguroase Corneliu Vadim Tudor. Regele calomniei şi al bîlciului naţional e lăsat să peroreze răstit tot soiul de insanităţi. Doamna Grecu e în plină criză de temperament. Radu Tudor încearcă să fie ceva mai rezonabil, fără succes. Florian Bichir nu încearcă nimic. Aflăm doar că nu crede în astrologie, fiind creştin, ca şi Vadim Tudor, care, de altfel, e adventist (sau baptist?) şi adoră cîinii. Impresia generală e grotescă: lucrurile pendulează între grosolănie, delir şi nesimţire. Admiţînd că boala preşedintelui ar fi reală (ceea ce nimeni nu pare dispus, mandatat şi calificat să confirme), cum trebuie să fii alcătuit sufleteşte (şi creştineşte) ca să morfoleşti public o asemenea împrejurare?
Dar piaţa e plină şi de alte isprăvi, care mai de care mai hître şi mai sucite. Mircea Dinescu e prins în flagrant de incompatibilitate. E pe post de secretar de stat şi se ocupă, ilicit, de agricultură. Are afaceri, care va să zică! Unde s-a mai văzut aşa ceva în patria noastră?! Cunoaşteţi dumneavoastră vreun parlamentar, vreun ministru, vreun grangure de partid care să facă
afaceri?! Care să trăiască şi din altceva decît din amărîta leafă „oficială“? Ei bine, nu! A fost unul singur, Mircea Dinescu, şi l-am lichidat. Nu poţi să te ocupi nepedepsit şi de turnători, şi de vinul turnat în pahare. S-au luat, deci, măsuri.
Aud, în altă ordine de idei, că schimbarea conducerii Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului e dublată şi de o reorientare de profil: accentul va cădea nu pe „dezgroparea trecutului“, ci pe cercetarea lui paşnică, „ştiinţifică“, fără conotaţii penale. Nu sînt încă sigur că lucrurile stau, într-adevăr, aşa. Dar dacă e adevărat, n-aş putea decît să mă umplu de uimire dinaintea acestui brusc acces de „obiectivitate“. România ar fi cuprinsă, chipurile, de un puseu de răceală academică, de un zel abstract, fără vinovaţi şi fără victime. Sper să nu fie aşa. Dar nu m-ar mira să fie. În materie de derapaj, sîntem inepuizabili.
Iată doar cîteva isprăvi dîmboviţene. Mai sînt şi altele. Dar cine are răbdarea, coronarele şi ficaţii să facă un inventar complet?
