Cît de normală e dragostea ce se naşte din biţi?
Cînd am început să înţeleg cît de cît diferenţa între fetiţe şi băieţei, bunică-mea îmi zicea despre cît de bine şi înţelept era pe vremuri, cînd părinţii aranjau căsătoriile copiilor lor. Ei îţi puteau cerceta trecutul, familia, ereditatea bolilor şi toate elementele pe care în mod normal nu le iei în calcul cînd te gîdilă a fluturaşi în burtă. Şi eu mă gîndeam că e o abordare foarte brutală a dragostei. E oare preferabil să îţi alegi jumătatea (treimea, sfertul) dintr-o aliniere favorabilă de elemente bifate dintr-o listă… hmm, într-un profil pe net, să zicem?
Intri, îţi completezi profilul, îţi pui o poză (nu cea mai bună, ca să nu fie dezamăgită fata cînd te vede) şi apoi începi să cauţi. E ca la un job. Îţi completezi CV-ul şi îţi alegi cu grijă cuvintele din scrisoarea de intenţie. E oare relaţia începută pe Internet demnă de milă sau e următorul pas în relaţiile interumane? Ce face Internetul, de fapt, cînd vine vorba de „lucrul ăsta nebun numit dragoste“?
E normal şi moral ca Internetul să aibă un cuvînt de spus în cea mai importantă alegere a omului? Sîntem în 13 februarie 2010 şi aflu de pe TV că în perioada odioasei sărbători americane a iubirii, site-urile de matrimoniale îşi dublează numărul de vizitatori. Şi dînd la o parte cei 50% care intră pentru „agăţat“ şi ăilalţi 15% căsătoriţi care calcă strîmb, există pare-se oameni care
caută ceva serios pe site-urile astea. Voi vorbi despre ăştia, serioşii, care au curajul ori naivitatea să vadă în Internet o şansă.
De ce arătăm cu degetul asemenea oameni? Acum cînd totul transpiră pe un Facebook şi primul lucru pe care îl facem la serviciu e să ne conectăm la messenger, e natural ca www-ul să alunece şi înspre partea dreaptă a creierului, cea cu dormitorul. Culmea site-urilor de socializare este că au părut multă vreme o probă clară de antisocializare. Cînd totul este atît de conectat în reţea, nu e oare normal să credem că avem mai multe şanse de a o întîlni pe ea pe net, decît pe stradă? Este într-adevăr o mînă de ajutor numai pentru cei timizi şi antisociali?
Netul, cînd vorbim de a pune oamenii în legătură, amestecă sfere, unite de puncte comune, care în mod normal nu s-ar întîlni. Un el din Timişoara şi o ea din Piatra Neamţ, amatori de tenis, Muse şi haiku… Sau un el din Braşov şi o ea din Bucureşti, carierişti, pasionaţi de bucătăria vegetariană, aparate foto şi hamsteri… E simplu să te înscrii pe grupul oamenilor „de carieră, pasionaţi de gătit, fotografie alb-negru şi iubitori de animale“, ca să nu mai conteze că el e la 2 sau la 200 de kilometri de perna ei. Pînă la urmă, ea oricum a vrut să plece din Bucureşti, că o sugruma toată aglomeraţia aia. Şi gata. Noroc cu www-ul, îl chemăm la nuntă.
Corect, că n-o să poţi zice: „La prima întîlnire m-a fascinat parfumul ei şi felul cum îşi rodea o şuviţă…“, dar prietenii, familia, colegii de serviciu nu au fost în stare să îţi prezinte o Lori26 aşa de fascinantă şi cu status-uri atît de seducătoare. Este oare adevărat că Internetul nu are gust, miros, temperatură? Ba mai mult, nu este oare o tatonare, un preludiu de calitate, înainte să ratezi şansa de a cunoaşte un om pentru că nu a ştiut ce ambalaj îţi place la prima întîlnire?
Internetul este deci o reţea militară, la bază, capabilă să facă oamenii să se iubească. Şi deşi rata celibatului urban e într-o creştere comparabilă cu economia emergentă a Chinei, cred că oamenii conectaţi au mai multe şanse acum să se întîlnească, de cînd Internetul a devenit, în faţa curentului electric şi a apei, una dintre facturile pe care le plătim cu plăcere.
