Note, stări, zile
Un fragment din Ilf şi Petrov descrie cu un fel de perfidie candidă viciul de fond al societăţii socialiste multilateral dezvoltate: „În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încît ai fi putut crede că locuitorii urbei se nasc numai pentru ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi – imediat după asta – să decedeze. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Viaţa oraşului era cum nu se poate mai tihnită“.
Lumea „orînduirii“ comuniste e o lume în care nimic nu se sacrifică mai uşor decît firescul. Ce e firesc? Firesc e, de pildă, ca viaţa economică a unui oraş să fie dictată de nevoile locuitorilor lui, de capacitatea lor de consum. Or, în oraşul X, între cererea publică şi oferta comercială nu e nici o legătură. Un „ce“ misterios hotărăşte, la o adică, numărul şi profilul specific al magazinelor: un „ce“ statistic, unul strategic, ideologic sau conjunctural, dar niciodată unul cu adevărat funcţional. O frizerie poate să se deschidă dintr-o sumedenie de motive, care de care mai extravagante: pentru că cineva, să zicem, a comparat numărul de frizerii dintr-un sector cu numărul de frizerii din altul şi şi-a propus, ca „sarcină“, recuperarea echităţii numerice în funcţie de un calcul abstract: numărul necesar de frizerii pe cap de locuitor (e un obicei, în oraşul X, să stabileşti norme pentru ceea ce nu e normabil, cum ar fi ritmul în care se rade şi se tunde „capul de locuitor“). Dar o frizerie se poate deschide şi pentru a înlocui o alimentară închisă de curînd (fie din lipsă de alimente, fie pentru că e prea la vedere şi produce cozi care compromit peisajul urban şi irită coloanele oficiale).
O frizerie se poate deschide şi pentru că nepotul unui vice-primar are nevoie de o slujbă „de răspundere“ cît mai aproape de casă şi atunci e numit, pînă una-alta, responsabil al unei frizerii înfiinţate ad-hoc. O frizerie se poate deschide şi pentru că în blocul de lîngă ea locuieşte un înalt funcţionar de partid, care vrea să aibă bărbierul „la scară“. Nu în ultimul rînd, o frizerie se poate deschide fără nici un motiv, ca un produs secundar al haosului organizatoric. O singură raţiune este exclusă, definitiv exclusă, dintre raţiunile care pot justifica deschiderea unei frizerii: raţiunea strict comercială, nevoia curentă a oamenilor de a se bărbieri şi tunde. Aşa se face că, pe un teritoriu restrîns, poţi avea o puzderie de frizerii, în vreme ce, alteori, cartiere întregi sînt „deservite“ de una singură.
Să adăugăm că principiul proliferării unui anume tip de magazin se aplică foarte rar magazinelor care livrează mărfuri vitale. Nu se vor înmulţi niciodată măcelăriile, ci, mai curînd, centrele de „ferometal“; nu lăptăriile, ci florăriile (în care, evident, nu găseşti neapărat flori), nu brutăriile, ci parfumeriile (cu două feluri de parfum, o cremă şi trei săpunuri). În genere, nu magazine care livrează marfă, cît magazine care „prestează servicii“: găseşti mai curînd ateliere de remaiat ciorapi decît ciorapi, mai curînd ateliere de vulcanizare decît cauciucuri, mai curînd „reparaţii televizoare“ decît televizoare. Accesoriul sufocă substanţa, consumul e anulat prin planificare nerealistă şi birocraţie. Se înlocuiesc stimularea şi satisfacerea nevoilor cotidiene, prin standardizarea lor. Viaţa capătă, astfel, un aspect mecanic: ras, tuns, deces. Pe de altă parte, „ţinuta“ – ambalajul – contează mai mult în ochii activiştilor decît bună-starea oamenilor şi decît unele anexe de „suprastructură“ (valori, convingeri etc.). Trebuie să fim „reprezentativi“, să arătăm bine, să salvăm aparenţele. Insul nebărbierit („bărbosul“), insul netuns („pletosul“) sînt personaje negative, „decadente“. Pedanteria e morală. Neglijenţa e subversivă sau, în orice caz, suspectă. Flămînd şi frezat – iată portretul „omului nou“. De aceea, pompele funebre sînt atît de aproape de frizerii şi viceversa. Şi unele şi celelalte sînt moduri de a pomăda neantul, de a ambala precarul. Se căznesc să facă scandalul suportabil, să dea dezastrului un chip firesc. Caznă inutilă. Firescul e evacuat pînă şi din scadenţele lui fundamentale: naşterile se răresc, frizeriile se golesc, morţile se banalizează. Viaţa oraşului X, a oraşului comunist e, într-adevăr, „cum nu se poate mai tihnită“...