De la "neocomunist" la "manelizat"

Cu vrăjitoarele la poartă şi cu acelaşi Ion Iliescu pe post de brand, congresul PSD s-a concentrat exclusiv asupra oamenilor: singura „dilemă“ a fost cine va fi noul preşedinte al partidului. Nu programul, nu ideile, nu soluţiile pentru a repune social-democraţia românească pe şine, ci omul. A cîştigat Victor Ponta, care părea iniţial un outsider, „înghesuit“ între anunţatele candidaturi ale greilor Năstase şi Mitrea. În orice caz, nu i se dădea prea mare atenţie. (Singurul care a făcut-o a fost Cristian Ghinea, încă din 3 februarie, cînd Ponta nu îşi anunţase candidatura: http://www. romanialibera.ro/opinii-comentarii/a176428-atentie-la-victor-ponta.html). Abia după ce a cîştigat, lumea şi-a adus aminte că publicase un manifest, „România corectă“, care suna a intenţie de reformă în partid.

Victor Ponta însă preferă termenul de „modernizare“ şi se raportează la partidele de centru-stînga din Europa. Au făcut-o şi alţii înaintea lui: încă din anii ’90 s-a vorbit despre „o social-democraţie modernă, europeană“, în replică la acuzele de neocomunism aduse lui Ion Iliescu şi partidului său. (Iar în Internaţionala Socialistă a intrat PD-ul, actualmente popular...; dar asta e altă poveste.) Pe vremea aceea, stînga europeană îşi revenea după şocul provocat de căderea comunismului în Est şi dezbătea – cel mai adesea interesant – „calea de urmat“. Congresele partidelor de stînga erau, atunci, pasionante tocmai prin dezbaterile ideologice. Tony Blair propusese „a treia cale“, Bill Clinton era la putere în SUA, aşa încît stînga din Franţa şi Italia (ţări care au avut timp de decenii partide comuniste şi socialiste puternice) discuta posibilitatea adoptării modelului anglo-american. Partidul Socialist Francez încerca să se reformeze după „era François Mitterrand“, iar în Italia se încerca o coagulare a stîngii moderate după spargerea în bucăţi a fostului Partid Comunist (care, în anii săi de glorie, ajungea pînă la 30% din voturi!). Walter Veltroni, de pildă, făcea figură de „clintonian“ în rîndurile stîngii italiene, iar Massimo D’Alema făcea vizite în City-ul londonez şi la bursa din New York, ceea ce era de-a dreptul scandalos pentru colegii săi obişnuiţi, timp de decenii, să defileze cu secera şi ciocanul. Ziarele şi revistele erau pline de opinii şi polemici între intelectualii de stînga şi cei de dreapta sau – şi mai interesant – între stîngiştii moderaţi şi cei radicali. Frumoase vremuri!...

Între timp însă am impresia că lucrurile s-au schimbat „şi la ei“. În Franţa, ultimul congres al socialiştilor a fost penibil, cu certuri – mă scuzaţi! – muiereşti, şi a adus-o la conducerea unui partid care l-a dat Franţei pe François Mitterrand (un mare om de stat, totuşi...) pe Martine Aubry, o primăriţă harnică, dar modestă în gîndire şi lipsită total de viziune. (Ceea ce ar trebui să ne facă mai înţelegători faţă de „modelul Boc“, chit că e „de dreapta“...) În Italia, stînga a ajuns pentru prima dată la putere după decenii, dar diversele aripi şi aripioare ideologice provenite din Partidul Comunist au eşuat în lupte de orgolii între lideri; o vreme s-a crezut că se poate face ceva reciclîndu-l pe Romano Prodi (fost apropiat al democraţiei-creştine), dar prestaţia sa ca premier a fost lamentabilă. Pînă şi moderatul şi seriosul Partid Social-Democrat german a dat un cancelar mediocru (Gerhard Schroeder), care a sfîrşit în ghearele capitalismului sălbatic rus, ca angajat al Gazprom. Cît despre laburiştii britanici, după un Tony Blair dinamic şi vizionar n-au găsit alt lider decît pe contabilul Gordon Brown, aşa că se pregătesc să piardă alegerile viitoare în faţa conservatorilor (care par să-şi fi regăsit busola). Am impresia că, pe plan european, stînga „nu mai e ce-a fost“: lupta de idei s-a transformat în lupta „de la om la om“, în care contează cine e lider, cine al cui om este şi cam atît. Să fie de vină „sfîrşitul ideologiilor“ despre care vorbesc unii politologi? Să fie de vină tentaţia populismului electoral transversal, care transformă lupta politică într-o meschină dispută între promisiuni? Să fie de vină simpla „criză de cadre“? Vom vedea.

Cert este că, la noi, stînga a ratat vremea dezbaterilor de idei. Strîns unit în jurul lui Ion Iliescu, partidul n-a putut să furnizeze, pe cînd Tony Blair propunea „a treia cale“, un discurs mai puţin stîngist şi mai modern decît al liderului său. Cel care la un moment dat părea capabil să o facă, Adrian Năstase, a făcut privatizări şi a condus partidul cu mînă forte. Mircea Geoană a încercat să mimeze discursuri de tip „occidental“, făcînd pe luptătorul neînfricat cu dreapta capitalistă, dar a eşuat în flăcări violete (tocmai el, care nu uita să-şi încheie nici un discurs fără social-democrata formulă „aşa să ne ajute Dumnezeu!“). Victor Ponta ar trebui, acum, să modernizeze partidul şi să-l facă european. Nu mai porneşte însă de la un partid „neocomunist“, cum i se spunea în anii ’90, ci de la unul „manelizat“, cum a spus chiar Ion Iliescu. Dacă e adevărat că, în raport cu Occidentul, noi „ardem etapele“, le-am ars-o şi pe asta!