Heteronomia universitară
De data aceasta va fi vorba despre alt fel de cotidian, mai puţin „hai-hui“ dar suficient de „socio“, un cotidian care va fi pîinea zilnică a profesorilor şi studenţilor ţării dacă actualul proiect de lege a învăţămîntului superior va trece aşa cum este el propus spre scurtă dezbatere publică chiar înainte de Paşte. Legea ni se prezintă ca exprimînd o „viziune“ a ministerului, una care împrumută elemente şi din alte încercări şi variante anterioare, dar care este mai „tranşantă“, căci „nu mai este timp de tergiversări“. Absolut de acord pînă aici. Dar exact despre această viziune tranşantă este vorba! În spiritul şi nu neapărat în litera sa, ea arată cam aşa:
1) „Autonomia universitară se exercită numai cu condiţia asumării răspunderii publice.“ (art. 110, aliniatul 3). Foarte bine...
2)...doar că actul fundamental al acestei autonomii, Carta universitară, prin care universităţile îşi „asumă responsabilitatea“ proprie, trebuie să fie aprobat de ministerul de resort. Mai mult, libera iniţiativă a universităţilor de a înfiinţa fundaţii sau asociaţii, implicit de a se asocia în acest sens, trebuie validată de Guvern. Este deci vorba, din start, despre o „autonomie bine temperată“ – ca să nu spunem bine controlată...
3) Să mergem mai departe. În art. 111 sînt enumerate obligaţiile universităţilor, după care, în art. 112, se precizează că „în cazul în care se constată nerespectarea obligaţiilor stipulate în art. 111, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului aplică, în termen de maximum trei luni, următoarele măsuri…“. Şi urmează o listă lungă de sancţiuni. Foarte bine şi asta. Dar cum se constată, cine constată, după ce criterii? Ei bine, asta nu se mai spune. Dar putem să ghicim: constată cine are puterea să o facă şi să aplice sancţiunile: adică ministerul prin reprezentanţii săi de frunte.
4) Aceeaşi ipocrizie şi în art. 119 (5): „...în situaţii temeinic justificate, Guvernul, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, poate înfiinţa/desfiinţa facultăţi“. Cum se stabilesc aceste „situaţii temeinic justificate“? Păi exact aşa cum „se constată“ şi abaterile universităţilor: prin decizie ministerială. Pe scurt, Puterea înfiinţează şi desfiinţează facultăţile în România după bunul său plac!
5) Mai mult însă, mult mai mult. În art. 172 (3) se afirmă: „În cazul universităţilor publice, în maximum 12 luni de la promulgarea prezentei legi, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului va propune o lege prin care se realizează comasarea prin fuziune a universităţilor care au misiuni asemănătoare şi sunt localizate în aceeaşi unitate teritorial-administrativă sau la o distanţă mai mică de 200 km între localităţile de reşedinţă.“ Deci, într-un prim pas, Guvernul va reduce întreaga reţea universitară din ţară la o duzină de universităţi comasate care, într-un al doilea pas, se vor dezumfla tocmai din cauză de „misiuni asemănătoare“: nu poţi avea mai multe facultăţi sau departamente de sociologie, de pildă, în aceeaşi universitate, firesc. Ce facultăţi, departamente, catedre vor rămîne atunci după această comasare? Cele mai bune – am fi tentaţi să spunem. Dar nu putem fi chiar atît de naivi! Vor rămîne cele mai „bine văzute“ de către Stăpînire...
1) Dar să presupunem totuşi că tout est pour le meilleur dans le meilleur des mondes possibles şi cel mai bun va învinge. Vom avea deci un învăţămînt superior mic la stat, dar mare la sfat, adică puţine universităţi, dar de top. Oare? Calitatea în învăţămînt trebuie să aibă o bază de diversitate pe care să se clădească şi din care să se auto-selecteze. Este adevărat că această diversitate nu este încă una consistentă în România, dar dacă o anulăm de tot şi o înlocuim cu gîndirea unică înseamnă să-i tăiem orice şanse şi pe viitor.
2) Şi cu universităţile care dispar în acest proces ce se va întîmpla? Simplu: „În cazul desfiinţării unei universităţi publice, bunurile aflate în proprietate, rămase în urma lichidării, trec în proprietatea privată a statului“ (art. 203/10).
3) Cum se vor conduce aceste mall-uri universitare? De către rectori şi echipa aleasă de către aceştia. Pentru aceasta, rectorii nu vor mai fi aleşi de către senat şi din senat, ci recrutaţi prin concurs de oriunde e cazul printr-o comisie în care comunitatea academică este reprezentată doar de două, trei persoane: „Senatul stabileşte o comisie de selecţie si recrutare a rectorului formată, în proporţie de 50%, din membri ai universităţii şi în proporţie de 50% din personalitaţi ştiinţifice şi academice din afara universităţii, din ţară şi străinătate“ (art. 186/4). În mod la fel de democratic, studenţii ies din acest joc pentru oamenii mari. Pe scurt, universităţile nu îşi mai aleg în mod colegial conducerile.
4) Şi ce vor face rectorii universităţilor? Vor fi buni manageri, evident. Adică? Art. 200 (9) ne explică: „Rectorii, prin contractul instituţional încheiat cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului sînt direct responsabili de alocarea resurselor instituţiei, prioritar spre departamentele cele mai performante.“ Dar cine şi cum stabileşte aceste departamente performante? Piaţa? Nici aşa nu ar fi prea îmbucurător. De facto, răspunsul este însă altul: decizia o ia rectorul, după intuiţiile sale manageriale. Pe scurt, universităţile nu mai sînt universităţi.
5) Concluzie finală: mai mulţi şi mai incapabili de autoconducere „performantă“ decît parlamentarii, universitarii trebuie stîrpiţi de mici şi ţinuţi din scurt dacă ajung să se facă mari. Aştept cu emoţie ca realitatea să mă contrazică, dar, în ciuda întregii retorici vehiculate de iacobinii în şpilhozen ai anti-comunismului românesc, presimt că, dacă lucrurile continuă în acest sens, în curînd vom cînta din nou cu toţii: „Cu Partidul nostru-n frunte / Vom avea succesuri multe!“.
