EDITORIALE ȘI OPINII

„La prostiile clovnilor rîd doar proştii.“ – aşa grăia un unchi de-al meu, recunoscut de toată familia ca un „om-de-mare-inteligenţă“, care aducea în casă bancuri atît de împuţite încît tata ne evacua în altă cameră.

Cică ne-ar umbla vorba prin Europa: „Românilor nu trebuie să le dai gol ca să-i baţi. Trebuie doar să ai răbdare, că se vor bate singuri“. Pare să fie un aforism acoperitor istoric şi nu doar fotbalistic. Un răutăcism. De fapt, Marica a fost chiar bun la meciul cu Italia.

De ce ne identificăm patriotic doar cu vorbele mari? De ce nu au „greutate“ simbolică actualele însemne naţionale, sau cele ale marilor instituţii publice? De ce e delirantă imageria principalelor locuri în care statul îşi exercită puterea?

La începutul anilor ’90, New York-ul era un oraş periculos. Dincolo de numărul mare de infracţiuni care se petreceau în general, existau cartiere total nefrecventabile. Încă nu venise  Rudolf Giuliani la primărie să facă ordine. În 1993, am avut parte de un întreg instructaj pentru vizitarea oraşului.

Majoritatea elevelor şi elevilor veniţi la concurs purtau costum naţional. Unii l-au purtat în permanenţă, alţii numai la solemnităţi. Pe unii îi vedeai mereu în portul lor de acasă, în costumul lor regional, pe străzile capitalei; alţii au ţinut să poarte mîndria îmbrăcăminţii regionale numai la defilare sau la prilejuri solemne.

La EU-TV, un domn pe nume Grigorii Gurdîş de la Partidul „Patrioţii Moldovei“ spune că moldovenii ar trebui să se roage în fiecare dimineaţă spre Putna cum se roagă musulmanii spre Meca. Moderatorul nu îi atrage atenţia că Putna este în România, dar îl zgîndăreşte întrebîndu-l cine poate fi patriot moldovean şi dacă cei care vor unirea cu România sînt şi ei tot patrioţi.

La întrebarea „cu ce te îndeletniceşti?“ nu se poate răspunde „sînt autentic!“ sau „sînt vertical!“, decît cu preţul căderii în ridicol. Autenticitatea nu „se practică“ aşa cum „se practică“ politeţea, solidaritatea sau o dexteritate oarecare. Autenticitatea nu e o profesie sau o opţiune stilistică. Nu „te decizi“ să fii autentic. Nu „adopţi“ autenticitatea, ca pe o ţinută şic, ca pe o alură cochetă, ca pe un semn distinctiv. Şi mai ales nu ţi-o pui la butonieră, pentru a-i depuncta pe ce

După moartea lui Adrian Păunescu, numeroase articole şi comentarii s-au referit la el ca la un intelectual (iar unii – publicişti, bloggeri sau forumişti – n-au ezitat să adauge la acest cuvînt adjective: „mare“, „imens“, „extraordinar“). În percepţia publică, această calitate a părut să primeze în faţa omului politic – fost senator şi candidat la preşedinţie. Acelaşi statut – de intelectual – îl avea şi înainte de 1989.

În acea seară blîndă de toamnă, Reza ieşise în curte, ca de obicei, să se joace cu fraţii lui şi cu copiii din vecini. Erau o ditamai gaşca, vreo 11, de toate vîrstele, fete şi băieţi. Acolo, în Shok, la vreo 50 de kilometri de Bagdad, crescuţi de familii bogate în vile pricopsite, printre livezi de rodii şi curmali, copiii aveau tot ce-şi doreau. Ba chiar mai mult decît atît. Vecinii angajaseră şi un profesor de muzică.

Tensiunile curente dintre China şi Japonia au redeschis discuţia despre cît de mult a căzut Japonia de la momentul ei de glorie din anii ’80. În măsura în care acest declin este ancorat în realitate, poate Japonia să-şi revină? Economia Japoniei a suferit două decenii de încetinire a creşterii din cauza unor decizii politice proaste care au urmat colapsului de preţ al activelor de la începutul anilor ’90. În 2010, economia Chinei a depăşit-o pe cea a Japoniei în volum total.

Mă întreb cum anume gestionează ceilalţi sentimentul acela tăios şi adînc pînă în viscere, cu gust amar şi efect de venin, greu ca plumbul şi vibrant ca un roi de albine sălbatice pe care îl are oricine întîlneşte şi recunoaşte un ticălos. De cîţiva ani, eu mă tratez livresc. Mă reped la carnetele mele de notiţe şi improvizez un text despre ipochimen, aşa cum îmi imaginez că l-ar fi scris Borges pentru Istoria universală a infamiei.

Acest urbanism a cărui sarcină, mai grea astăzi decît oricînd, este a pune rînduială într-o capitală răvăşită, care ar vrea să fie şi veche şi nouă de tot, a început cu Cincinat Sfinţescu înainte de Primul Război Mondial, şi amintirea acestei personalităţi ar trebui împrospătată din cînd în cînd. Dar pe lîngă el au mai fost şi alţii, care şi-au pus problema modernizării Capitalei în România Întregită.

moNUmenteUITATE este titlul unui proiect început de către studenţii anului III Arhitectură, în primăvara anului 2008. De atunci, trei serii de studenţi au plecat să descopere sau să redescopere clădirile şi ansamblurile reşedinţelor nobiliare din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. S-au întors cu informaţii, desene şi fotografii care, puse împreună, reconstruiesc un peisaj urban şi extraurban remarcabil, uneori spectaculos, în mare parte necunoscut.

Într-o seară de sîmbătă, un bărbat o invită la dans şi P. îşi pune capul pe umărul lui. Ea se îndrăgosteşte de acest bărbat A. care o conduce acasă, la cămin.  Aici, în faţa uşii, are loc un dialog fundamental:  ea îi spune că nu se poate,  el o întreabă de ce,  ea îi răspunde că ar fi banal.

Duckadam are dreptate, porţile din Giuleşti au fost, la derby-ul cu Steaua, cu aproximativ 10 centimetri mai puţin înalte decît cei 2,44 regulamentari. Sau – după cum au lansat imediat copywriter-ii din Cişmigiu ai fotbalului – „Nu porţile au fost mai scunde, ci pămîntul a fost mai înalt“.

Degeaba ne-a povestit Titu Maiorescu, cît se poate de limpede, cu atîta vreme în urmă, despre formele fără fond. N-a fost singurul care a înţeles dimensiunea acestui gigantic proces de simulare. Dar a fost cel care a pus în vorbe clare, memorabile, cu precizia unei demonstraţii matematice, un diagnostic a cărui realitate cronică s-a scoborît pînă în rărunchii fiinţei celor care locuiesc această parte de lume.

E un soare blînd şi neobişnuit de cald pentru luna noiembrie. Nu mai sînt frunze, dar în pomii din livadă atîrnă prune uscate pe ramuri. Nea Nae nu le-a mai putut culege anul ăsta. E un ţăran mic şi slab, cu părul alb, bronzat, cu ceafa ridată în romburi şi hexagoane ce semamănă cu crăpăturile noroiului uscat. În faţa proprietarilor de la Bucureşti găseşte un pretext oarecare pentru prunele neculese.

Zilele trecute am participat la lansarea celui mai recent volum din colecţia „Prima dată“ a Editurii ART, Prima mea călătorie în străinătate, îngrijită de Bogdan Iancu. Răsfoisem şi volumele anterioare, pe acesta l-am citit însă. Ideea mi s-a părut brusc genială în simplitatea şi eficienţa ei. Prima dată, care e totdeauna ca niciodată, aduce la lumina zilei o literatură nu de sertar, ci de suflet sau, mai simplu, de taclale.

În avionul Bruxelles – Bucureşti, aveam locul lîngă o doamnă de etnie romă, după cum arătau fustele şi basmaua. Părea încurcată şi pierdută în peisaj. După ce s-au urcat toţi, am rugat-o politicos (a făcut nişte ochi mari cînd i-am spus „doamnă“) să se mute pe locul liber de la fereastră, ca să nu stăm înghesuiţi.

Era inevitabil. În loc să fie o evoluţie armonioasă, naturală, echilibrată, integrarea europeană a ţărilor candidate împrumută ceva din metabolismul tranziţiei. Mai mult: chiar şi instituţiile comunitare se văd contaminate de ritmurile, obiceiurile şi tatonările ţărilor aspirante. Cu alte cuvinte, procesul integrării seamănă mai mult a Est decît a Vest. Se fac mişcări precipitate, se ţin multe discursuri, se lansează şi se încalcă promisiuni, se alternează exigenţa ţeapănă cu festivităţile.

Ideea că intelectualii „trebuie să se implice mai mult“ este tot mai des prezentă în comentarii, pe forumuri, pe bloguri – în fine, în tot acest spaţiu democratic al datului cu părerea pe care interactivitatea, televiziunile, Internetul ni-l pun la dispoziţie şi care, adesea, „creează actualitatea“ în ciuda actualităţii înseşi.  Mi se pare – în vremuri de criză – încă o expresie a dezamăgirii, dezorientării, frustrării unor grupuri sociale care tot aşteaptă să vadă „luminiţa de la capătul tune

Băruleţul era mic, destul de înghesuit, dar curăţel. Toţi clienţii erau studenţi la Drept. Firesc, avînd în vedere că stabilimentul se găseşte pe bulevard, exact vizavi de facultate. Din marele-ecran-de-plasmă ţîşnea mult prea tare o „shakiră“, ceea ce ne deranja. Am rugat chelneriţa să dea televizorul mai încet. Atunci s-a auzit clar, din laptopul meu: „Dacă ne-nfruntă munţii cu munţii ne vom bate / Pentru lumina ţării şi pentru libertate“. Avem o temă de făcut.

Am ajuns să am din ce în ce mai puţine speranţe în ceea ce priveşte o ieşire rapidă din recesiunea globală. Expansiunea fiscală (de 5 miliarde de dolari), coordonată de puternicele guverne mondiale, a reuşit să reducă pierderile, dar nu şi să producă o revenire spectaculoasă. Cea mai recentă frustrare este rezumată de ultimul editorial al The Economist, „Creşti, naibii, creşti!“.

În memoria colectivă a societăţii americane, termenul „majoritate tăcută“ este legat, imediat, de Richard Nixon. În noiembrie 1969, în faţa unui val de mari demonstraţii împotriva războiului din Vietnam, zgomotoase şi, adesea, nervoase, preşedintele Nixon a cerut, într-un discurs patetic, susţinerea majorităţii tăcute. În fond, Nixon observase că, deşi manifestaţiile cu care se confrunta adunau zeci sau chiar sute de mii de oameni, deşi media reflecta copios aceste acţiun.

În ajunul ultimului război, cea mai frumoasă statuie din Bucureşti era, fără doar şi poate, a lui Carol I. De Mestrovici, marele sculptor iugoslav căruia i se datorează şi statuia lui Ion I.C. Brătianu, din fericire salvată şi revenită acasă, spre deosebire de monumentele regilor (Carol şi Ferdinand), pe care le-au topit comuniştii.

Luna trecută, după apariţia articolului „Rezistenţa prin cultură“, i-am lăsat lui Andrei Pleşu următorul mesaj: „Am aşteptat 15 ani acest articol“... Nu cred că păcătuiesc prin trufie dacă adaug azi, la acelaşi dosar deschis de polemica Herta Müller-Gabriel Liiceanu, acest text din Dilema veche datat 14.07.2006. „Mai sînt multe de descoperit în ţara amorului propriu“ ne anunţa de mult La Rochefoucauld.

Vînători abili de nişe culturale, cîteva zeci de francezi au ales, dintre sutele de oferte culturale ale unei seri, să asiste la conferinţa „Spectacolul: o paradigmă universală“, susţinută la Paris, pe 28 octombrie, de Solomon Marcus, la invitaţia ICR. Academicianul român în vîrstă de 85 de ani a condensat într-un adevărat curs magistral istoria spiritului uman din perspectiva spectacolului, înţeles ca paradigmă inevitabilă, universală.

Cercetătorii britanici au descoperit că în cazul Stelei s-au aliniat stelele în acea zi fatidică pentru capul lui Neşu (în sensul în care nu şi l-a spart, ceea ce îi anulează respectivului jucător tot hazul). Se pare că echipa lui Lăcă ar fi întîlnit cel mai slab adversar din grupă, pe teren propriu, că ar fi nimerit schimbările, că ar fi reuşit să scape cu faţa relativ curată o repriză şi ar fi beneficiat de cetăţeanul Stancu, un tip care vrea să ne demonstreze ceva, dar nu ne e prea clar c

Cuvîntul ţeapă a făcut carieră după 1990. Înainte, noi îl foloseam în legătură cu un anumit obicei. A trage ţeapă însemna să fugi dintr-un restaurant fără să plăteşti. Iar trasul ţepelor devenise în anii ’80 aproape un sport naţional printre tineri şi în special printre studenţi. Adică, mîncai cu prietenii la restaurant şi mai ales beai, iar apoi nu mai aşteptai să vină şi nota de plată.

Ieri s-a întrerupt curentul în tot cartierul. O zi întreagă. Am intrat în panică deoarece seara aveam curs iar planul de curs se afla, bineînţeles, pe calculator. Am aşteptat aşadar ce am aşteptat şi pînă la urmă mi-am suflecat mînecile şi m-am apucat de lucru. M-am întors la cărţile din bibliotecă, am răsfoit pasajele de care îmi mai aduceam aminte, am citit altele, am descoperit cîte o idee la care nu mă gîndisem.

Barack Obama a pierdut majoritatea în Camera Reprezentanţilor, raportul popularitate/neîncredere dă cu minus şi a suferit cea mai rapidă prăbuşire în sondaje a unui preşedinte, de pînă acum. Ca unul deosebit de iritat de obamanie la vremea respectivă, ar trebui să mă bucur.

Titlul de mai sus e aproape un citat din Radu Cosaşu. E proverbială înclinaţia lui de a relativiza orice perplexitate autohtonă („Cum se poate aşa ceva?“ – exclamă românul mereu surprins de suprarealismul natal) printr-un realist, vag obosit, sapienţial: „Uite că se poate!“. Sînt coleg de redacţie cu R.C. de cînd există Dilema.

Pe 25 octombrie am avut o întîlnire cu cititorii la Iaşi, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare. A durat mai bine de două ore şi aproape trei sferturi din timp l-am dedicat dialogului cu cei prezenţi în sală. (Fragmente filmate din această întîlnire au apărut şi vor mai apărea pe dilemaveche.ro, în secţiunea „Videoblog“). A fost foarte interesant, foarte plăcut şi, nu în ultimul rînd, foarte util să aflăm ce gîndesc cititorii noştri nu numai despre revistă, dar şi despre tot felul de subiect

Republica este în mare fierbere. Cîţiva români din România (puţini) au băgat de seamă că există o campanie electorală extrem de dură dincolo de Prut. Mai ştiam noi cîte ceva despre Voronin şi comunişti, despre Lupu, Chirtoacă, Filat sau Ghimpu. Cam atît. Mai dăm atenţie „fraţilor“ doar la evenimente excepţionale, cum au fost cele violente de anul trecut.

Acum vreo cinci ani, publicam în acest colţ de pagină următorul text:  „Este un semn al vremurilor noastre şi, cred eu, un semn destul de neliniştitor faptul că ne plictisim din ce în ce mai în puţin. (Recunosc, parafrază după Valéry). Că nu ne place să ne plictisim, înţeleg. Că ne place că nu ne mai plictisim, mă nelinişteşte.

Cele mai multe dintre casele despre care aflaţi aici au fost dărîmate pe furiş, aşa că nu îmi rămîne decît să le scriu necrologul. Aproape toate celelalte sînt acum goale şi încuiate în aşteptarea cumpărătorului care le va demola, sau, dacă le mai protejează un PUZ ori un certificat de monument istoric, sînt lăsate să le roadă dintele timpului pînă cînd această neglijenţă le va ruina.

În prima jumătate a deceniului al nouălea, Piaţa Unirii din Timişoara părea condamnată la stagnare, pustiu istoric şi (cel mult) la poezie a locului. În ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu, s-au refăcut clădirile, au fost rezugrăvite şi restaurate frontoanele.

O milă incontestabilă m-a cuprins faţă de ziarele mele şi le-am strîns de pe jos, le-am pus pe masă, am scos o foarfecă din dulăpior şi am început să le decupez feroce. Mila născuse sălbăticia decupajului selectiv. Îmi era imposibil să le păstrez întregi, în colecţie. Unde să le fi pus? Exista o singură modalitate ca să le conserv: să tai din ele tot ce mi se părea esenţial, important, durabil – dacă există aşa ceva într-un ziar, şi de ce nu ar exista?

De ce tace puştimea? Iar atunci cînd nu tace, de ce se exprimă prost? De ce acuzăm tinerimea că vehiculează cu dificultate un repertoriu cumplit de sărac în cuvinte? Şi de ce ni se pare că elevimea şi studenţimea nu mai au valori, că nu mai cred în nimic, nu mai au idealuri, dispreţuiesc cultura, se refugiază în lumea virtuală a Internetului, vorbesc, din butoane, o limbă stîlcită şi nu mai ştiu să pronunţe cuvinte?

Deplîngerea unor virtuţi ale sportului care s-ar fi degradat sub dominaţia profesionismului e unul dintre miturile simpatice publicului şi neadevărate. Este sportul de performanţă mai greu de practicat decît a fost vreodată? Este concurenţa mai acerbă, recordul mai departe, organismul uman mai aprig testat decît s-a întîmplat oricînd în istorie? Desigur!

În anii ’80 era la modă printre tineri un anume fel de excursie pe munte. Se pornea la drumuri lungi prin masive cu foarte puţine cabane (nu mai puţine decît astăzi), în care se mergea zile în şir, cu toate cele necesare traiului purtate în spinare. Probabil că mulţi îşi mai amintesc. Era ceea ce astăzi s-ar numi un exerciţiu de supravieţuire.

Se stinge lumina în sală. Toţi elevii chicotesc. Începe filmul. O scenă din procesul lui Ceauşescu.  – A, ştiu asta! exclamă un băiat cu mîinile petrecute pe după umărul celor două colege de lîngă el. Acum o să-l împuşte, stai să vezi...  Nu-l împuşcă. Urmează scena morţii lui Gheorghiu-Dej.  – Aoleu – ţipă o fată – să nu-mi spui că acum o să-mi arate şi cadavre!

Se spune, cu un licăr romantic în ochi, că „banii n-aduc fericirea“. Nu prea sînt de acord. Dacă banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directă, materială, care nu e chiar de lepădat, fie una mai subtilă, în funcţie de calitatea posesorului (fericirea de a dărui, de a aduce bucurii altora, de a face opere de binefacere, de a crea instituţii, pe scurt de a-i face fericiţi pe alţii).

Se tot adună veştile proaste. Cele cu adevărat proaste – nu mai ştiu eu ce întîmplare de noapte pe vreo şosea ori vreo declaraţie a nu ştiu cărui politician la televiziunile „de ştiri“. Se tot adună veştile care ar trebui să ne dea de gîndit şi să ne facă, în sfîrşit, să ne dăm seama cam pe unde se află societatea noastră. Diverse rapoarte internaţionale pe teme economice (despre competitivitate, despre încrederea investitorilor etc.) ne plasează, în clasamente, alături de ţări cu care nu

Ploua tare în Nessebar şi toata lumea se înghesuise în barul hotelului, transformat ad-hoc în Kinder-Disco şi loc de pierdut vremea pentru adulţi. Zăceam alene pe o canapea şi sorbeam din gin-tonicul bulgăresc decent. Mă amuzam privind la turiştii care încercau să îşi petreacă o seară de concediu într-o înghesuială demnă de o cauză mai bună. Alţi doi români jucau ping-pong şi era tare nostim să vezi cum jocul se transformase în altceva.

„Nu sînt o rasistă, doar că mi se pare ciudat să ajung în zone din oraşul meu şi să nu arate ca un oraş german, nici măcar european, să mi se pară că sînt undeva în Orient“, răbufneşte o amică nemţoaică. Discuţia pornise de la cartea lui Thilo Sarrazin despre cît de integraţi sînt „străinii“, mai ales musulmanii din Germania. Cartea a împărţit rapid Germania în două, şi nu neapărat în două jumătăţi egale.

"Toată viaţa mea adultă, am avut sub haină o spaimă ca o vulpe care mă muşcă mereu. Toată viaţa mea adultă, am fost îngrijorat ca nu cumva această spaimă continuă să se vadă. Spaima aceasta este o anxietate sau poate conştiinţa a ceva rău ce nu mai ştiu dacă am făcut sau voi face – habar n-am! Unii pot să identifice relativ precis momentul în care s-au desprins de copilărie: prima experienţă sexuală sau primul examen dificil la şcoală sau căsătoria sau primul job. Şi eu pot."