Dezastrul. Sfîrșit de capitol.

Se tot adună veştile proaste. Cele cu adevărat proaste – nu mai ştiu eu ce întîmplare de noapte pe vreo şosea ori vreo declaraţie a nu ştiu cărui politician la televiziunile „de ştiri“. Se tot adună veştile care ar trebui să ne dea de gîndit şi să ne facă, în sfîrşit, să ne dăm seama cam pe unde se află societatea noastră.

Diverse rapoarte internaţionale pe teme economice (despre competitivitate, despre încrederea investitorilor etc.) ne plasează, în clasamente, alături de ţări cu care nu ne face plăcere să ne comparăm. CEDO a dat o hotărîre-pilot împotriva României, din cauza aceleiaşi vechi probleme a restituirii proprietăţilor (sau despăgubirilor) şi a neaplicării unor hotărîri judecătoreşti definitive. Consiliul Investitorilor Străini a făcut un plan de măsuri economice şi l-a prezentat Guvernului (mesajul fiind „aşa nu se mai poate“). Studii internaţionale despre educaţie arată că un mare număr de elevi sau de absolvenţi din România sînt slab pregătiţi şi nu au competenţe de bază. Din cîteva sondaje recente rezultă că majoritatea elevilor români ar dori să studieze în afara ţării, că foarte mulţi tineri se gîndesc să plece la studii în străinătate şi apoi să-şi găsească de lucru acolo, că foarte mulţi adulţi ar dori să plece la muncă în alte ţări. Foarte mulţi sînt deja acolo, nu se ştie exact cîţi, dar se estimează că ar fi de ordinul milioanelor. Mai sînt, apoi, diverse estimări care ne spun de cîţi ani şi de cîţi bani avem nevoie pentru a ne aduce infrastructura (drumuri, reţele electrice şi de apă, canalizare) măcar la media Uniunii Europene. Şi multe altele din care rezultă că „stăm prost, monşer...“

În general, astfel de rapoarte, sondaje şi topuri fac la noi deliciul (şi uneori audienţa) ştirilor: ne place grozav să ne contemplăm propriul dezastru. Sîntem dependenţi de umorile negative, de cîte ori mai aflăm cîte o cifră sau un procent care arată că ne-am mai dus oleacă în jos, ne zgîim iute la televizor şi apoi comentăm îndelung – unii, cu vecinii, alţii, la ziar şi în talk-show-uri. Ne excită ideea că se cam alege praful: industria e la pămînt, agricultura nu ne poate hrăni, intelectualii s-au smintit şi au decăzut (pentru că sînt în solda lui Băsescu şi ai mogulilor), profesorii vor lefuri mari şi stau degeaba, medicii s-au cărat în Marea Britanie şi-n Germania, iar de politicieni, ce să mai vorbim – sînt toţi o apă şi-un pămînt. Numai că toate aceste rapoarte, studii, analize care ne privesc se bazează pe cifre şi argumente (iar uneori conţin şi soluţii) care ar presupune o dezbatere publică raţională, urmată de adoptarea unor măsuri şi de suflecatul mînecilor. Ceea ce nu prea se întîmplă. La noi, astfel de subiecte se tratează scurt şi senzaţional la televizor, cu laitmotivul „iar sîntem coada Europei“, şi apoi se comentează abundent, cu lamentaţii şi adjective.

Pe de altă parte, cei care vin cu argumente, soluţii, cu o perspectivă aplicată şi serioasă, sînt mai degrabă marginalizaţi, amînaţi, bătuţi prieteneşte pe umăr şi lăsaţi apoi baltă. Nu sînt puţini. Ştiu tot mai multe ONG-uri făcute de oameni tineri care sînt doldora de idei şi proiecte. Ştiu absolvenţi (cu studii „aici“ sau „afară“) care vor să aplice în România ce au învăţat, pe care „sistemul“ îi refuză, dar ei se încăpăţînează să reziste. Pînă şi mult hulita „presă“ (o generalizare total neadecvată) a început să organizeze campanii pozitive, să caute viaţa adevărată acolo unde este, să găsească oameni de succes, care au „pus ceva pe roate“, care au o idee sau o iniţiativă, care îşi iau în serios calitatea de cetăţeni şi nu aşteaptă totul de la Guvern şi de la Stat. Dar astfel de oameni şi de iniţiative se sufocă în valul majoritar de pesimism comod, în lehamitea obişnuită a comentariilor, în fatalismul mioritic.

Nu ştiu dacă s-a atins „masa critică“, nu ştiu cîţi au învăţat între timp „gîndirea pozitivă“, dar cred că plăcerea noastră de a ne contempla dezastrul nu mai are zile multe. Audienţele catastrofelor televizate şi divertismentului facil sînt în scădere, tinerii învaţă tot mai bine să-şi caute online informaţiile de care au nevoie şi – în ciuda calităţii scăzute a şcolii – învaţă să fie mai deschişi şi mai direcţi, mai preocupaţi de ce e în jurul lor. Desigur, spune sondajul, majoritatea vrea să meargă la studii în străinătate, ceea ce poate suna dezamăgitor. Vestea bună este că majoritatea vrea să înveţe.