Burta și geamul

Degeaba ne-a povestit Titu Maiorescu, cît se poate de limpede, cu atîta vreme în urmă, despre formele fără fond. N-a fost singurul care a înţeles dimensiunea acestui gigantic proces de simulare. Dar a fost cel care a pus în vorbe clare, memorabile, cu precizia unei demonstraţii matematice, un diagnostic a cărui realitate cronică s-a scoborît pînă în rărunchii fiinţei celor care locuiesc această parte de lume. Odată exprimată atît de desluşit, natura acestei maladii a devenit una cu noi. Şi ne însoţeşte, bine-mersi, de ani şi ani, ca un partener cuminte şi fidel. Uneori, diagnosticul lui Titu Maiorescu, tocmai pentru că vine din simplitatea unor observaţii de bun-simţ, se transformă într-un şlagăr care, la rîndul lui, îşi inventează zeci de variante, care mai de care mai colorate şi mai amuzante. La urma urmei, nu zicem noi, cu atîta relaxare, că rîsul ne-a salvat fiinţa naţională? 

Cu ceva vreme în urmă, eram la Rîmnicu-Vîlcea, la o poveste, beri şi hăhăială cu prieteni dragi, din vremea şcolii. Era cald, se înserase, era vreme de vacanţă, şi lumea care mai rămăsese prin oraş ieşea la plimbare. Era o linişte, ca în definiţia oraşului de provincie, sau mai degrabă un zumzet uniform, abia auzit, ca de la un motor ascuns, pe care istoria n-a reuşit să-l tulbure vreodată. Cea mai importantă notă muzicală a acestei ordini sonore era dată de clinchetul halbelor şi paharelor care se ciocneau pe terase. Condiţii divine pentru stat la poveşti, pentru scufundare în erotismul celei mai profunde stări româneşti. Vorbitul.

Vîlcea nu e nici pe departe un oraş bogat. Nu geme de parcuri industriale, birouri ale multinaţionalelor, nu e port la vreo mare sau la vreun fluviu şi n-are nici măcar aeroport. Cu toate astea, pe străzi vezi maşini ca la Stuttgart, la Milano sau la Monaco. Auzi poveşti care te năucesc, deşi par născociri patologice, dar care, la un moment dat, în cel mai uluitor mod cu putinţă, se dovedesc a fi adevărate. Cu vreo doi ani în urmă, ziarele scriau despre Vîlcea ca despre unul dintre legendarele locuri ale infracţiunilor de pe Internet. Oraşul fusese vizitat de ofiţeri de la FBI, care căutau nişte compatrioţi de-ai noştri, specializaţi în mari ciordeli electronice. Înainte de povestea asta cu FBI-ul, cînd treceam prin Vîlcea şi stăteam la o bere cu prietenii, ori de cîte ori mă arătam uluit de vîjîiala continuă a maşinilor de fiţe, mi se explica foarte calm că sînt maşini de… hacker. Dă-o-ncolo de treabă, ziceam, plouă cu hackeri în oraşul ăsta? Cîţi sînt, frate? Regimente? 

Divizii? Şi mi se răspundea, cu acelaşi calm imperturbabil. Habar n-ai. Sînt mulţi. Plus „hecăraşii“ ăştia mai mici, care se rup în figuri. P-ăia mai şmecheri nu-i vezi toată ziua. Mă tăvăleam de rîs la poveştile cu „hecăraşi“, gagici, sume neverosimile, aventuri din filme de mîna a treia, porecle fabuloase şi mutre pe care Jarmusch şi-ar da toată averea, doar să le vadă. Pe urmă, au apărut ştirile de prin ziare şi de pe la televiziuni, cu asalturi ale mascaţilor, elicoptere, americani şi tot tacîmul. Imaginea mea despre un hacker arăta mai degrabă ca în Matrix, nicidecum lipindu-se pe vreun băieţaş cu adidaşi, trening de fîş, lanţuri de aur cît încheietura şi ghiuluri de dimensiunea rulmenţilor. S-a dovedit că eu eram cel care se înşela. Tipii ăştia chiar există. 

În seara aia de poveşti la o terasă, evident că, la un moment dat, a venit iar vorba despre istoriile cu „hecăreală“, maşini supărate şi lovituri grele, date la cardurile cetăţenilor de pe lumea asta. Deşi, ca în orice poveste de la noi, nu iese fum fără foc, mă încăpăţînam să le spun prietenilor mei că fabulează, că spiritul oraşului din care revizorul şcolar Caragiale a plecat cu nervii franjuri a pus stăpînire şi pe minţile lor. Ei, nimic. O ţineau langa, cu legendele locale şi cu personajele care îşi făceau numărul prin dînsele. De la o vreme, mă lăsaseră afară din discuţie, contrazicîndu-se între ei, pe diferitele variante ale poveştilor. Curgeau poreclele, sutele de mii de euro şi de dolari, urmăririle, aventurile, petrecerile epopeice. 

La un moment dat, la o masă dintr-un colţ al terasei, şi-a făcut apariţia, dintr-o mare maşină, un personaj care – ziceam şi eu, să mă aflu în treabă – corespundea întru totul portretului perfect al „hecăraşului“ care depăşise nivelul de „figurant“ şi se apropia serios de statutul de „şmecher pe bune“. Treningul de fîş fusese înlocuit cu ţoale de firmă, e drept, sclipicioase ca dracu’, dar, în mod evident, din altă ligă. După ce prietenii mei s-au pus de acord asupra identităţii şi poreclei exacte ale personajului, au început să mă pună şi pe mine la curent cu povestea individului. Mi s-a spus că habar n-aveam. Ăla nu era şi nu fusese niciodată un şmecher. Era un „figurant“. Bine, bine, am zis, dar uite, cel puţin vestimentar, omul e ca scos din cutie, afişează un aer sigur pe el, se comportă discret, dar ca un soi de stăpîn al locului, chelnerul a prins aripi la vederea lui, iar faptul că a coborît dintr-o maşină extrem de scumpă spune ceva despre ce poate tipul. La masa noastră, s-a rîs de mine copios. Nu mai insista, mi s-a spus. Nu te pricepi. Şi înainte de a se trece la alte poveşti, nemilos, sentinţa a fost pronunţată, îmbrăcată în nişte vorbe memorabile: „Ăla e un figurant de doi lei. Stă la un bloc de noi. Vai de mama lui. A luat maşina de la cimitir, din Germania. Are un cumnat tinichigiu, care a făcut-o să arate ca nouă. Pe dedesubt, e coaptă. Ţoalele alea sînt vrăjeală. Dacă-l vezi şi nu-l ştii, zici că e şmecher, da’ el trăieşte cu parizer. Ehe… dac-ar avea burta geam…“  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.