Nea Nae și nea Niculae

E un soare blînd şi neobişnuit de cald pentru luna noiembrie. Nu mai sînt frunze, dar în pomii din livadă atîrnă prune uscate pe ramuri. Nea Nae nu le-a mai putut culege anul ăsta. E un ţăran mic şi slab, cu părul alb, bronzat, cu ceafa ridată în romburi şi hexagoane ce semamănă cu crăpăturile noroiului uscat. În faţa proprietarilor de la Bucureşti găseşte un pretext oarecare pentru prunele neculese. Le promite că le va da oricum, la primăvară, cantitatea obişnuită de ţuică.  

„Încă n-a fiert – le zice. Domnule, am avut numai necazuri vara asta. Femeia mea e fricoasă şi nu vrea să-şi facă singură injecţia, că a ajuns la insulină. Şi tot mereu trebuie să apelăm la cîte cineva. Altfel, se ţine bine, e foarte frumoasă pentru 70 de ani, cîţi are. Chiar şi mie încă îmi place. Da, să vă spui, m-au întrebat ăştia de la telefoane dacă vreau abonament la Internet. Ce să fac eu cu Internetul. Le-am zis că nu şi atunci m-au întrebat dacă nu vreau să-mi schimbe, nu ştiu cum, abonamentul, să ies mai ieftin. Mi-a luat Dumnezeu minţile de am zis că da, aşa, cu toată gura şi acuma plătesc dublu. Păi cred că mai bine îi lăsam să-mi bage Internet. Şi acuma am şi pensia mai mică, că mi-a tăiat-o Anticristul ăla. Ştiţi cine e, nu? Mai era o fată de umbla pe aici prin sat cu o geacă dintr-aia portocalie, de-o primise gratis, şi i-am zis să şi-o dea jos c-o bate lumea. Da, ieşim în stradă, că nu mai merge. Iese toată lumea. Vedeţi, de-aia e şi vremea asta frumoasă, o să se schimbe ceva. După treişopt de ani de muncă grea, categoria întîi, aveam numa’ unşpe milioane şi o sută treizeci şi nu-ş... cît de lei. Păi, acum îmi ia şi impozit... Nenorociţii!“ 

Observăm că au răsărit brînduşele, ca şi cum ar fi primăvară. Jos în vale pasc nişte cai albi şi negri, ca pe tabla de şah. 

„Cine şi-a construit acolo casa aia de lemn?“ 

„Aa, e o fată de la Bucureşti. A dat două miliarde numai pe manoperă.“ „Hai, vezi-ţi de treabă nea Nae, cum să fie atît?“ 

„Dacă nu credeţi, să vorbim cu nea Niculae, că el are grijă acolo de tot şi ştie. Vă arată şi casa.“  

Îi spunem că vrem şi nea Nae se îndreaptă iute către o casă alăturată să-l găsească pe nea Niculae. Se întoarce după cîteva clipe, la fel de agitat. 

„Vine, vine, dar cică dormea. Cum o fi să stai la prînz în pat, nu ştiu? Eu nici nu intru în casă peste zi.“ 

Înaintea lui nea Niculae apare un căţel negru care ne latră, zor nevoie mare. Parcă e o vînătă cu picioare. După vreo cinci minute apare şi stăpînul, abia trezit din somn, scărpinîndu-se în cap. Cu părul alb ca şi nea Nae, cu ceafa la fel de bronzată şi ridată, dar mult mai înalt, cu ochii albaştri şi mişcări ticăite.  

„Bună ziua. Vă latră Bănel? Nu vă face nimic să ştiţi. Ăsta e sonerie la casa omului. Cînd se apropie cineva îl simte şi de la 500 de metri şi face scandal. Anul trecut l-a călcat tractorul şi s-a luptat între viaţă şi moarte. A cîştigat şi uite ce vioi e acum. Bănel, taci, mă!“ 

Desface încetişor plasa de sîrmă care închide şantierul. Ne pofteşte în casa de bîrne ridicată şi nefinisată. Ne arată unde o să fie baia, unde bucătăria, cum s-a pus paratrăznetul şi cum s-au îmbinat bîrnele. Ne face atenţi la podeaua de la etaj ale cărei scînduri nu sînt încă prinse. Parcă am mai trăit scena asta de un milion de ori. 

„E o fată cu o mamă, care-şi fac casa asta. Nu vin mai des decît o dată la trei săptămîni. Le-au ridicat-o nişte constructori din Pătîrlagele, în doar două săptămîni. Şi uite ce mîndreţe de casă a ieşit. Să ştiţi că se tot cumpără terenuri pe aici, lumea îşi face case peste tot. Am şi eu un teren cu livadă pe care l-aş da.“ 

„E bine că vin, domnule – intervine nea Nae. Se mai înmulţeşte lumea şi pe aici că altfel am rămîne numai noi doi, nea Niculae şi cu nea Nae, cu Mia şi cu Tanţa... tot satul. Păi cum ar fi? Aşa, mai ai şi tu grijă de un şantier, – şi arătînd spre o stivă de scînduri încă nefolosite la construcţie – mai ai şi lemne de foc gratis, pentru iarnă.“  

„Să nu care cumva. E lemnele femeii. Cum să iau d-acolo, ce, io nu pot s-aduc din pădure?“ 

Se mai discută puţin despre costul materialelor (cîtă pădure s-a tăiat pentru toate acele bîrne groase), despre teren, despre gard, despre alţi bucureşteni care n-au mai dat de ani de zile pe acolo („fata lor cică a fătat prin America şi i-a chemat şi p-ăi bătrîni să aibe grijă de plod“ – zice nea Nae), despre plantatul merilor lîngă pruni, despre ţuica de la primăvară... Aşa, tot vorbind şi negociind printre vorbe, ne îndreptăm spre maşină. Cei doi nea, cel mic şi cel mare, se ţin după noi, fiecare cu mersul lui caracteristic, unul rapid şi direct, celălalt agale şi bălăbănit, ca două personaje de desene animate care se completează reciproc. 

Ne urcăm în maşină şi o pornim pe un drum accidentat şi plin de praf, printre maluri şi garduri, să vedem şi restul satului. Livezi nesfîrşite, plantate neregulat; case bătrîneşti cu cerdac, aşezate pe margini de văi verzi şi domoale; case părăsite şi năruite, cu acoperişul căzut înăuntru; o biserică mică şi renovată cu o curte sălbatică şi o clopotniţă într-o rînă, parcă mereu gata să cadă; trei case noi, vopsite şi lăcuite, cu alei de beton – ca nişte automobile noi într-un centru de fiare vechi; un drum pietruit şi uscat care tot urcă şi parcă se tot îngustează... La un moment dat, calea ne e blocată de un Aro lîngă care stau vreo cinci tineri negricioşi, cu sticle de bere în mîini. Se uită la noi cu ochi tulburi şi nici gînd să ne facă loc să trecem. Zac la fel de nemişcaţi ca şi prunii de pe margine. Mai bine să întoarcem. Vreo trei manevre şi gata. La vale trecem pe lîngă alte case şi livezi, de data asta într-o lumină mai roşiatică, pregătitoare a unui apus cald la sfîrşit de toamnă. 

Prin geamurile hurducăite ale maşinii se perindă aceleaşi profunzimi rurale pe care le ştiu de cînd mă ştiu. Un peisaj a cărui statornicie mă umple de linişte.