EDITORIALE ȘI OPINII

De la Eric Voegelin, de la sfîrşitul anilor ’30, pînă azi, unii freamătă de entuziasm la orice apariţie a unui studiu care mai pune o cărămidă la edificiul teoretic al examinării resorturilor religioase din ideologiile totalitariste. Alţii fac urticarie, instantaneu, la auzul unor asemenea „bazaconii“ şi deplîng maniile speculative care „degradează“, „poluează“, prin gîndire contemporană, orice formă de înţelegere a sacrului şi a religiosului.

O compatrioată de-a noastră, emigrată încă din anii ’80 în Noua Zeelandă şi revenită, în vară, pe meleaguri mioritice, pentru a-şi revedea familia, a dorit, într-o seară, să urmărească un buletin de ştiri băştinaş. Cum rudele erau setate pe programele informative ale PRO TV-ului şi Antenei , i-au oferit îndrăzneţei călătoare din Oceania o mostră de jurnalism vizual românesc.

Într-una din zilele Revoluţiei, pe 25 decembrie cred, mă aflam cam fără treabă la întreprinderea (cum se zicea pe atunci unei companii) la care eram angajat, undeva prin piaţa Chibrit. Eram cu toţii agitaţi şi comentam de zor evenimentele încă în plină desfăşurare.

Nu vă supăraţi, aici e scara 3? – o întreb eu pe femeia care spăla geamurile de la intrarea în bloc. Nu, asta-i 2, în stînga e 3 – îmi răspunde ea fără a se opri din lucru. Mă duc aşadar la scara următoare, urc la etajul I şi sun la uşa din dreapta, aşa cum aveam instrucţiunile. Nimic. Mai sun o dată, aştept, bat apoi discret în uşă, tot nimic.

Mi-am petrecut o mare parte din ultimele luni documentînd un raport care se numeşte „Cum am folosit fereastra de oportunitate? Bilanţul unui an de relansare a relaţiilor România-Republica Moldova“. Titlul cam spune totul. Întrucît nu mulţi vor citi un document de 50 de pagini, care tratează şi multe teme de interes instituţional îngust, reiau mai jos o sinteză a recomandărilor pe care le facem în raport.

Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întîmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa, ieşind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir.

Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a publicat rezultatele unui nou sondaj de opinie despre regimul care a fost declarat de preşedintele ţării drept „ilegitim şi criminal“. Comentatorii au calificat drept „bizară“ şi „ambivalentă“ poziţia opiniei publice faţă de ce a însemnat dictatura comunistă.

Primul a fost prin vară. Am discutat cu el. Ditamai ministrul. Om trecut prin multe, cu ştiinţă de carte, pe picioarele lui. A introdus sistemul de pensii private în România. Am discutat pe îndelete, ne-am sfătuit cum să atragă TVR-ul niscai fonduri structurale, pe un proiect de dezvoltare a resurselor umane.

Ce se întîmplă în Coreea de Nord? Pe data de 23 noiembrie, armata sa a tras aproape 200 de focuri de artilerie asupra insulei Yeonpyeong din Coreea de Sud, aflată în apropiere de disputata frontieră dintre cele două ţări, omorînd patru persoane, printre care doi civili, şi distrugînd 20 de case şi alte construcţii.

Pentru a pune comentariul meu într-o perspectivă anume, mă gîndeam să continui ce-am început săptămîna trecută, cu privire la operaţiunea de publicare a peste 250.000 de documente ale Departamentului de Stat american pe site-ul Wikileaks.org, cam aşa: Julian Assange, fondatorul Wikileaks.org, este un antiamerican.

Strada Dr. Grigore Mora este – sau va trebui să spunem: a fost? – o stradă frumoasă din cartierul care se întinde între Parcul Filipescu şi Televiziune. Acest cartier rezidenţial din epoca interbelică a început să fie invadat de noii bogătaşi, după ce numeroase case fuseseră ocupate după naţionalizare de „tovarăşii“ cu repartiţie de la Partid. Provenienţa socială ori politică a locuitorilor acestor case nu ne interesează.

Un teren întins, păstrînd ici şi colo plantaţii şi arbori bătrîni, urme de alei care au făcut cîndva parte dintr-un parc. Aşezată într-o poziţie privilegiată, o clădire încă impunătoare, deşi pe cale de a deveni ruină. Palatul şi parcul din Comlod reproduc atît o situaţie „de epocă“ şi „de familie“, cît şi o stare actuală comună celor mai multe dintre reşedinţele nobiliare de valoare din Transilvania.

Ei bine, în timp ce ordinea simbolică a societăţii socialiste multilateral dezvoltate creştea şi se dezvolta ca o cultură de bacterii într-un mediu primitor, ca pe orice răzor cultivat cu seminţe selecţionate, pe lîngă tulpinile principale, apar, vrînd-nevrînd, şi alte vrejuri, buruieni, unele dintre ele chiar mai arătoase decît soiul aşteptat.

La sfîrşitul sesiunii de reexaminări, verificîndu-mi, la un moment dat, poşta electronică, am făcut un gest necugetat. Am rămas cu ochii pironiţi pe un mesaj trimis de cineva cu numele Mafia Sicilia. Nu „Mafia Siciliană“, ci chiar aşa – „Mafia Sicilia“. Era fără titlu (no subject), sărind cumva în ochi din mulţimea de spam-uri ce mă invitau, ca de obicei, să cumpăr diverse obiecte şi/sau fiinţe.

Cum adică Oţelul Galaţi pe primul loc la încheierea primei părţi a campionatului intern? Unde-i Miliţia, unde-i Armata? Ca să răspund în spiritul săptămînii în care se rememorează Revoluţia, Armata e cu noi! Armata a pactizat cu fiecare echipă din Liga 1, care a adunat de la Steaua puncte. Vorba vechilor, adică optimiştilor, microbişti: Steaua a ajuns echipa păcii, nu bate pe nimeni.

Televiziunile au nevoie de specialişti, de comentatori şi analişti avizaţi şi independenţi la care să apeleze cînd e cazul. Aceasta este logica normală, iar observaţiile dlui Vintilă Mihăilescu din numărul precedent, referitoare la relaţia dintre specialiştii şi jurnaliştii din România, sînt cît se poate de corecte.

Da, ştiu, am mai spus-o de cîteva ori chiar aici, în Dilema, şi m-am enervat cu fiecare ocazie, dar de data aceasta a pus stăpînire pe mine un sentiment profund diferit: am tot mai mult impresia că s-a schimbat ceva în Constituţia României şi, peste noapte, ni s-a pus în dosare, nouă, tuturor (sau, mă rog, nouă „celor mulţi“), ştampila SUSPECT.

Doamna din faţa mea spune că o mare problemă a Croaţiei este faptul că nemţii de la WAZ domină piaţa presei scrise, că au venit cu regulile lor şi le-au impus aici, printre acestea fiind acea regulă de fier că trebuie să facă profit, deci pun profitul înainte de orice. Iau cuvîntul şi citesc o frază din raportul pe România, pe care l-am scris în acelaşi proiect, unde exprim regretul că investitorii străini au cam pierdut partida pe piaţa din România.

Departe de a fi un moft „consumist“, o frivolitate oarecare, vestimentaţia este o marcă subtilă a omenescului. Ea stimulează şi exprimă mutaţii importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înţelege să se pună în scenă pentru sine şi pentru ceilalţi. Pentru ilustrare, mă voi mărgini la două exemple.

În fiecare an, de 1 decembrie, televiziunile sînt cuprinse brusc de-un elan patriotic. Fac programe speciale presărate cu petale de trandafiri şi udate din plin cu suc natural de zîmbete lăcrămoase, fără E-uri. De 1 decembrie, televiziunile se umplu brusc de ştiri „pozitive“, de reportaje despre români de succes, de pastile cu iz cultural (de genul „evocări ale unor mari personalităţi din istoria noastră“) şi de divertisment cald, uman, senin.

Ziceam săptămîna trecută că reforma politicii agricole comune nu prea mă încîntă. Pune accentul pe faimoasele produse bio-eco, pe realizările exploatărilor de 20 de hectare, cea mai întîlnită fermă europeană. În plus, pentru a nu mai fi acuzat de favorizare a unor căpuşe tip aeroporturi, terenuri de golf, bănci sau staţiuni turistice, care încasează sume uriaşe drept subvenţie directă la hectar, comisarul Cioloş a propus plafonarea subvenţiei maxime.

Ceea ce face deja faimosul website Wikileaks.org poate fi socotit un scandal imens sau o revoluţie informaţională în desfăşurare sau, dintr-o calmă perspectivă dilematică pe care o prefer, o provocare fără precedent la adresa democraţiei şi a unuia dintre cele mai importante produse democratice: jurnalismul liber.

Deschid un manual de urbanism şi citesc acolo ce e un oraş. Potrivit acelei definiţii, oraş este acolo unde populaţia ajunge la o anumită densitate, unde există imobile din beton, unde sînt ascensoare, unde sînt cinematografe, unde este canalizare, unde sînt transporturi în comun şi unde există o poliţie a circulaţiei. Pe lîngă avantaje, progresele tehnicii au introdus o întreagă reţea de constrîngeri şi o estetică nouă, întîmpinată de admiratori pasionaţi şi, deopotrivă, de o neîncredere tenace

Trecem pe lîngă bălării în fiecare zi. Bălării ce înconjoară oraşele şi împrejurul blocurilor din care privim nemulţumiţi, dar oarecum indiferenţi; bălării ce năpădesc uliţele şi se pierd în cărări la margini de sate; bălării ce opresc orizontul de-a lungul drumurilor aşa-zis europene. De obicei, toate acestea n-ascund decît gunoaie şi mizerii, dar oricum nu-i de mirare din moment ce la români nu există o „cultură a gazonului“, nici măcar în plan fotbalistic.

Odată cu trecerea de la gimnaziu la liceu, avea loc şi schimbarea cravatei roşii cu tricolor, în carnetul de membru al Uniunii Tineretului Comunist. Vastul spaţiu simbolic al perioadei pioniereşti începea să se esenţializeze în repere simbolice mai puţine, dar mai încărcate cu semnificaţie „grea“.

Steaua poate să moară în multe feluri după ce (sau în timp ce) vede oraşul de adopţie al lui ăla micu’. Să moară de frică. Să moară de prea mult curaj. Să moară pe teren (mamă, ce bine sună asta în gura fotbaliştilor!). Să moară şi să învie. Să moară de foame de goluri. Să moară cu zile (sau cu minute, în prelungiri).

Pe scară stau înşiraţi vreo zece pacienţi cu priviri opace, aşteptînd cuminţi să vină doamna doctor. Unii au lîngă ei sacoşe şi bagaje,  pregătiţi, probabil, pentru internare. Oameni simpli, îmbrăcaţi mai ca la ţară. Lîngă uşă e un alt grup de indivizi, mai agitaţi – bucureştenii: o fată care, cu mişcări bruşte din cap, îşi tot aruncă pletele blonde peste umeri; două cucoane de vreo 70 de ani care par a se cunoaşte mai de mult şi care s-au întîlnit întîmplător.

Păi, măi Gigel, dar de ce crezi tu că un specialist ar trebui să-ţi facă ţie curte, ca să-l laşi să spună două vorbe într-un ziar sau pe un post? În primul rînd că un specialist, pe care îl frecaţi voi cu tot felul de întrebări idioate, nu este niciodată plătit – ba chiar aveţi impresia că îi faceţi un asemenea favor, încît parcă vă aşteptaţi să vină şi cu flori de-acasă.

În caz că trăiţi pe partea întunecată a Lunii, unde nu bate Internetul şi nu ajung televiziunile, trebuie să vă anunţ că săptămîna trecută a fost descoperită o informaţie extraordinară: America doreşte datele biometrice ale unor oficiali români. Această informaţie crucială pentru viitorul umanităţii a fost aflată de opinia publică mondială ultragiată, de pe un site eroic, condus de un tip misterios, un erou modern vînat de toţi securiştii Pămîntului.

În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea. Dacă eşti gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceea ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta. Spiritul critic devenit insomnie cîrcotaşă este un abuz al inteligenţei.

Cînd a intrat în vigoare tratatul care crea Spaţiul Schengen, a lipsit din peisaj o ţară importantă: Italia, membră fondatoare a Comunităţilor Europene. Motivele au fost pur tehnice: infrastructura necesară încă nu era gata. Aşa încît Italia a aderat la Spaţiul Schengen cu o întîrziere de cîteva luni, deşi ar fi trebuit să intre de la început. Tocmai un stat fondator să întîrzie, în timp ce membre mai noi ale UE au fost gata la timp?

Acum vreo lună, agitaţie mare, la nivel de management superior în TVR. Apăruse un call (cerere) de oferte pentru a coopera la promovarea reformei Politicii Agricole Comune. Reforma cu pricina o va face domnul Cioloş. Ţara pe care o cunoaşte cel mai bine domnia sa este România (asta, în jargon de Bruxelles, înseamnă că dînsul este român).

Cînd scrie despre gramatica universală şi despre ştiinţele cognitive, îl găsesc fascinant – cînd scrie despre politică, relaţii internaţionale şi globalizare, Noam Chomsky nu îmi este deloc simpatic. Şi totuşi, cînd spune că, după experienţele Hitler şi Stalin, nu ar mai trebui să acordăm statului, în nici un fel, dreptul de a stabili care este adevărul, nu mă pot opri să nu-i dau dreptate, măcar parţial.

Nu trece o săptămînă fără ca Muzeul Ţăranului Român să anunţe spectacole, conferinţe, filme, aşa încît nu vom exagera spunînd că el a devenit cel mai cunoscut centru al vieţii culturale bucureştene. O dovedeşte marele număr al celor care-i calcă pragul, chiar dacă unii sînt atraşi de librăria Cărtureşti, care şi-a deschis un sediu acolo, iar alţii de tejghelele din curtea din spate, încărcate de produsele unei gustoase bucătării ţărăneşti.

Cravata roşie cu tricolor, centura cu pafta, cămăşile albe cu epoleţi, băştile, insignele, tresele, şnururile gradelor ierarhice ale organizaţiei, forumurile zonale şi naţionale  construiau un complex simbolic extrem de performant. Primirea în rîndurile Organizaţiei Pionierilor era un moment important în viaţa oricărui elev din România socialistă.

Ştirea a făcut înconjurul lumii, traducătorii lumii trudesc, repede, repede: Michel Houellebecq a obţinut premiul Goncourt 2010, pentru La carte et le territoire (Flammarion). Literatura e o afacere de... febrilitate. Ne ţine în priză ultimul Houellebecq? O uşoară tandreţe faţă de personaje, îmbrăcată în ironie, colorează pe ici-pe colo tonalitatea egală, scriitura clasică, strunită, aproape rece.

Orele de sport din şcoală scad proporţional cu numărul de săli construite. Numărul şi salariile profesorilor de sport descresc, în timp ce investiţiile excentrice cresc. Terenurile de handbal au cu un metru mai puţin decît ar trebui să aibă, ceea ce l-a făcut pe Cristian Gaţu să exclame: „În 20 de ani, nimeni nu ne-a întrebat pe noi, cei din federaţii, nimic despre cum trebuie băgaţi banii publici în sport!“.

Mai multe mici seisme produse în Vrancea la sfîrşitul lunii noiembrie au reaprins bucuriile catastrofice ale babelor şi televiziunilor. Au reînviat prezicătorii, şi jurnaliştii care fac audienţă de pe urma lor au exultat. Au început din nou să-i gîdile şi pe specialiştii cei adevăraţi, doar-doar le-or mai scăpa nişte afirmaţii pe baza cărora să se poată face apoi supoziţii şi interpretări catastrofice.

Nici nu au apucat bine conferenţiarii să dea cuvîntul sălii pentru întrebări, că un administrator de bloc, dublat de un reprezentant al poliţiei de proximitate, evident exasperaţi şi unul şi altul, au povestit cu sufletul la gură următoarea scenă: în fiecare duminică dimineaţa, o doamnă care stă la etajul opt coboară cu un covor în braţe, îl întinde pe iarba din faţa blocului şi se apucă să-l frece cu nişte perii şi săpun: Ça c’fait pas!

Îmi închipui un scenariu deprimant în care am fi rămas blocaţi în România lui Ion Iliescu de pînă în 1996 – acea Românie coruptă, falită şi extenuată, dar care îşi dădea aere cum că ar fi căutat căi alternative de tranziţie şi o posibilă „democraţie originală“. Dacă acea Românie ar fi continuat, alde Vasile Secăreş şi Vladimir Pasti ar fi pozat drept creiere ale regimului, lucrînd atît pentru Iliescu, cît şi pentru programe alternative de modernizare, dar în cadrul aceluiaşi regim.

Citesc în revista 22 un text halucinant despre Biblioteca Centrală Universitară. Fostul director, pensionat în grabă, trebuia înlocuit cu altcineva. Postul e important: implică prestigiu, competenţă, experienţă managerială. Se dă un concurs.

Sînt oameni care s-au declarat într-o formă sau alta ca fiind de dreapta, dar care au şi fost etichetaţi ca atare de către „adversari“. Întîmplător sau nu, sînt şi personalităţi cu o mare notorietate în spaţiul public (Neagu Djuvara, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Virgil Nemoianu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Cornea, Lucian Boia, Alexandru George).

Carevasăzică, domnul Kerim s-a născut în Irak într-o familie înstărită, s-a înscris la Tineretul Comunist Irakian şi, datorită profesorului de muzică din vecini, a prins drag de România. Unde a şi ajuns. Pentru a învăţa, a se căsători cu o rusoaică şi, apoi, a preda la IPG, în Ploieşti.

Nu-mi dau prea bine seama de ce lui Ernie Rizzo îi era dat să se confrunte cu situaţii demne de cea mai bună literatură poliţistă şi, prin urmare, a ajuns după vreo două decenii de meserie să fie socotit cel mai celebru detectiv particular al Americii.

Sînt numai cîteva zile de cînd, la televizor, am auzit pe cineva – de ce nu i-aş spune numele? Tudor Octavian – care declara: „Bucureştiul era un oraş de chirpici, domnule!“. Acest glas mustind de dispreţ voia să justifice orice operaţii de modernizare a Capitalei, chiar dacă, radicale cum se plănuiesc ele, ar presupune mereu demolări, unele după altele.