Anul I după Brucan
Nu vă supăraţi, aici e scara 3? – o întreb eu pe femeia care spăla geamurile de la intrarea în bloc.
Nu, asta-i 2, în stînga e 3 – îmi răspunde ea fără a se opri din lucru. Mă duc aşadar la scara următoare, urc la etajul I şi sun la uşa din dreapta, aşa cum aveam instrucţiunile. Nimic. Mai sun o dată, aştept, bat apoi discret în uşă, tot nimic. Asta e, m-a chemat degeaba. Scot o foaie de hîrtie şi scriu un bileţel, după care mă aplec să-l strecor pe sub uşă, aceasta se deschide brusc şi o bîtă de baseball zboară deasupra capului meu.
Ce cauţi, mă, ****? – îmi aruncă în faţă un domn bine îmbrăcat şi cu ochii ieşiţi din orbite de furie.
O caut pe doamna L. – dau eu să-i explic.
Cauţi pe mă’ta, las’că o să chem eu poliţia să vedem ce cauţi tu aici în blocu’ nostru! – îmi replică domnul cel supărat şi ridică din nou bîta spre mine.
Nu mai stau de explicaţii şi o iau cît pot de repede pe scări în jos. Mă întorc la prima scară. Nu e, dom’ne, scara 3, ţi-am spus – mă întîmpină femeia cocoţată pe o scară şi agitînd o cîrpă udă în mînă. Ba da... – îi arunc eu peste umăr şi urc la etajul I. Ia să chem eu administratorul să te ia la întrebări... – mai aud eu vocea supărată a femeii.
Sun din nou la uşa din dreapta şi mă îndepărtez, prudent, cîţiva paşi. Îmi răspunde doamna L., îi dau hîrtiile şi plec. La ieşire mă întîmpină administratorul blocului care dă să mă apuce de mînecă. Femeia agită mopul ameninţător în direcţia mea. Nu mai am răbdare să mai stau, mă smucesc din mîinile administratorului şi ies fără să privesc în urmă. Îmi găsesc maşina cu un ştergător de parbriz îndoit şi făcut praf. Îl scot de tot, mă sui în maşină şi o şterg ca un maidanez ud şi hăituit. Pe drum, mă gîndesc că nu am vrut decît să las nişte hîrtii la casa unei contabile, atît... Ajuns acasă, încui poarta în urma mea, mă sui în birou la mine şi mă încui acolo. Ascult muzică şi, după o vreme, mă liniştesc.
Se apropie Crăciunul. A trecut primul an după cei douăzeci în care Brucan ne anunţase, sarcastic şi spre furia (probabil) a tuturor, că douăzeci de ani nu o să ne fie uşor. Nu ne-a fost, dar lucrurile s-au schimbat mult mai mult decît am fi putut noi să ne imaginăm atunci. Sîntem, într-un fel, cu totul altă ţară. Dar parcă şi oamenii sînt alţii – sau altfel...
Ce am păţit, ce ni s-a întîmplat?
Sărăcie? Desigur, dar îmi aduc aminte şi acum de baba Roşu din Duţeşti, care culegea mere pădureţe vara ca să aibă din ce să-şi facă o fiertură iarna. Asta era „înainte“. Am întîlnit şi acum mulţi astfel de oameni, dar parcă mai puţini. Marea majoritate au mai mult şi mai multe decît în urmă cu 20 de ani, chiar dacă nu-şi permit, eventual, multe lucruri pe care mulţi alţii le au.
Nesiguranţă? Da, aici lucrurile sînt mai complicate. Atunci exista, într-un fel, siguranţa unei vieţi lipsite de griji, căci lipsite de şanse. Acum s-a instalat îngrijorarea ce însoţeşte diversitatea şanselor şi cvasiobligaţia morală de a-ţi demonstra valoarea profitînd de ele. Nu ştim însă şi cum, nu ne-a explicat nimeni modul de întrebuinţare al competiţiei. În consecinţă, fiecare are astăzi ceva de demonstrat – şi în ultimă instanţă de demonstrat sieşi propria valoare. A apărut astfel un fenomen nou şi derutant: angoasa (ne)reuşitei. Şi cu cît frica (de a nu reuşi, de a nu se vedea că ai reuşit, de a nu fi reuşit atît cît ar fi fost cazul sau cît a reuşit vecinul etc.) este mai difuză, mai fără obiect precis, cu atît agresivitatea este şi ea mai freatică, mai generalizată şi mai permanentă.
Atunci statul avea monopolul violenţei. Acum, aceasta este prima care s-a democratizat. Cît timp îl mai ţin genunchii, fiecare român se visează astfel un Alpha Terminator. Intră cu pumnii încleştaţi şi cuvintele ghintuite în competiţia reuşitei şi îşi apără cu ochii bulbucaţi şi vorba groasă orice redută cucerită. În timpul liber, împarte, preventiv, pumni şi/sau înjurături în toţi cei din jurul său, căci toţi – cu excepţia mamei, a fiului şi eventual a Sfîntului Duh – sînt suspecţi prin definiţie de a-i vrea răul. Angoasa (ne)reuşitei nu-i dă pace nici în somn...
În tot acest vacarm darwinian, visez tot mai des la pacea socială. Nu la pacea universală, nu la vreun nou flower power sau la vechiul lux, calm şi voluptate. Nu, îmi doresc doar ceva mult mai lipsit de pretenţii: o conflictualitate cu miză, o violenţă doar la nervi, chiar şi o bătaie la locul ei, dacă e musai, mă rog, o minimă normalitate care să ne ajute să realizăm că nu trebuie neapărat să demonstrezi tot timpul că ai reuşit în viaţă pentru a-ţi trăi viaţa. Şi în care să ne aducem aminte, măcar de sărbători, că viaţa e în altă parte.
Se apropie Crăciunul. Odată cu el şi comemorarea a douăzeci şi unu de ani de la Piaţa Universităţii. Pe atunci strigam cu toţii „Fără violenţă!“. Şi credeam că se poate...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
