Dezordinea simbolică
- cravata roșie de pionier -
Cravata roşie cu tricolor, centura cu pafta, cămăşile albe cu epoleţi, băştile, insignele, tresele, şnururile gradelor ierarhice ale organizaţiei, forumurile zonale şi naţionale construiau un complex simbolic extrem de performant. Primirea în rîndurile Organizaţiei Pionierilor era un moment important în viaţa oricărui elev din România socialistă. În sălile principale ale muzeelor din oraşele ţării sau în preajma marilor monumente, în sunete de trompete şi de tobe, intrarea în Organizaţia Pionierilor căpăta o greutate simbolică importantă. În faţa vestigiilor istorice ale părinţilor daco-romani ai naţiunii, primirea cravatei roşii cu tricolor devenea momentul unei intrări sacre în rîndul lumii mai bune, pe care o promitea comunismul. Natura spectacolului acestor momente, decorul, costumele, cîntările corale, trompetele decorate cu steagul pionieresc, tobele, publicul emoţionat se constituiau în primul moment de sacralitate al religiei ateiste.
A vorbi despre o formă de sacralitate a acestor mari spectacole nu e o forţare a interpretării sacrului. În substanţa acelor momente, veneraţia palpita, ca „marea inimă a naţiunii strîns unite în jurul partidului şi a conducătorului său“. Sigur că imediat după terminarea festivităţii, la plecare, puteai să-ţi auzi părinţii şi prietenii lor spunînd bancuri despre Stejarul de la Scorniceşti, sau bîrfind grangurii şi activiştii care participaseră la acţiune. Dar la ieşirea de la biserică nu se face acelaşi lucru? Nu se şoptesc povestioare şi observaţii uşor picante la adresa sacerdotului? Asta nu exclude prin nimic asumarea stării de veneraţie, de solemnitate, din timpul spectacolului religios.
Urmarea ca la carte a funcţionării mecanismului sacralităţii, care se scoboară în simboluri multiplicate şi integrate în viaţa de zi cu zi, e cravata roşie cu tricolor. Trebuia să „cinsteşti“ acest simbol, prin virtuţi personale, prin continua perfecţionare, prin dragostea pentru adevăr, pentru patrie, pentru partid, prin oglindirea conduitei tale zilnice în valoarea simbolică a cravatei. Angajamentul pionieresc, rostit cu mîna pe drapel, sublinia cît se poate de limpede acest lucru: „…mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat, să cinstesc cravata roşie cu tricolor“. Cîntecul cu valoare de imn, care purta entuziasmul pionieresc pe aripi muzicale, era la fel de limpede: „Am cravata mea, sînt pionier / Şi mă mîndresc cu ea, sînt pionier, / Flutură în vînt, zălog de legămînt, / Întîiul meu cuvînt, de pionier“. Cuvîntul de pionier era… sfînt, cum ar veni. În ordinea ideologică a vremii, era garanţia absolută a integrităţii morale, prima cărămidă de la edificiul personalităţii individuale care ajunge, la maturitate, la idealul atingerii nivelului de „revoluţionar de profesie“. O purtare greşită, o notă slabă însemnau „pătarea“ cravatei. Era foarte grav. Era macularea unui simbol sacru.
Ca mecanism de semnificare, cravata pionierului e o uniune simbolică, un mariaj sacru, al steagului roşu al Partidului Comunist Român, cu drapelul naţional. „Patriei să-i dăm onorul, / Şi-un avînt pionieresc. / Purpura şi tricolorul / În cravate se-mpletesc“. Două obiecte esenţiale, de fapt cele mai importante elemente din repertoriul simbolic al naţiunii, se uneau într-o căldură şi o dragoste protectoare, care se aşezau cuminţi pe gîturile fragede ale copiilor patriei. O adevărată confirmare, asemănătoare, ca „gramatică“ sacră, celei din creştinismul catolic. Dacă în catolicism confirmarea e o întărire a botezului, odată cu împlinirea vîrstei de şapte ani, în comunism, rostirea angajamentului şi primirea cravatei roşii cu tricolor reprezintă o întărire a „botezului“ ateist, oficiat odată cu intrarea în rîndurile Organizaţiei Şoimilor Patriei. Dobîndirea statutului de pionier e o confirmare în toată regula a intrării în rîndul marii comunităţi a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
Vă mai amintiţi steagul pionieresc? Roşu, purtînd în centru emblema pionierilor, un ansamblu simbolic aducînd împreună flacăra ştiinţei şi a tehnicii, spicele de grîu ale holdelor mănoase ale patriei, roata dinţată a industrializării şi, evident, cartea deschisă, aşezată pe drapelul naţional. Toată această poveste minunată, spusă prin comprimări simbolice, se odihnea pe steagul roşu, mătăsos, fin şi plăcut la atingere, tivit cu franjuri galbene. Design-ul general al Organizaţiei Pionierilor, arsenalul simbolic al uniformelor, accesoriilor, insignelor, steagurilor, layout-ul revistei Cutezătorii, organul de presă care oglindea activitatea organizaţiei naţionale şi a celor zonale şi locale erau lucrări cu totul remarcabile la nivelul calităţii materialelor şi al execuţiei. Marele spectacol al imageriei organizaţiei avea parte de o viziune foarte coerentă la nivelul gîndirii de „brand“, dar şi la nivelul calităţii detaliilor.
Una dintre cele mai bune dovezi ale acestei calităţi e faptul că, dacă aveai curaj să furi un drapel pionieresc, şi dacă se găsea vreo rudă sau vreun prieten care să se priceapă la croitorie, puteai să scoţi un şort la mare modă, să ieşi ţanţoş la fotbal, purtînd pe tine ceva foarte asemănător cu ce purta Ian Rush de la FC Liverpool.
Între 1985 şi 1989, la conducerea Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor s-a aflat Poliana Cristescu, soţia lui Nicu Ceauşescu. Pe seama ei circula una dintre cele mai subtile şi savuroase glume, cu trimitere spre capacităţile de savant chimist ale Elenei Ceauşescu. La întrebarea „Cum o cheamă pe nevasta lui Nicu Ceauşescu?“, se răspundea dintr-o suflare: „Poliana Cristescu“. Iar continuarea e legendară: „Nu. N-o cheamă aşa. Pe ea, de fapt, o cheamă Ana. Da’ a polimerizat-o soacră-sa.“
(va urma)
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
