Scene cu oameni bolnavi
Pe scară stau înşiraţi vreo zece pacienţi cu priviri opace, aşteptînd cuminţi să vină doamna doctor. Unii au lîngă ei sacoşe şi bagaje, pregătiţi, probabil, pentru internare. Oameni simpli, îmbrăcaţi mai ca la ţară. Lîngă uşă e un alt grup de indivizi, mai agitaţi – bucureştenii: o fată care, cu mişcări bruşte din cap, îşi tot aruncă pletele blonde peste umeri; două cucoane de vreo 70 de ani care par a se cunoaşte mai de mult şi care s-au întîlnit întîmplător; un băiat slab şi înalt cu o şapcă pe cap care se ţine cu mîna de piept şi zice că îl doare un plămîn; un pensionar cu ochelari care se joacă la un telefon mobil din care ies nişte ţiuieli.
Uşile transparente spre coridorul cu cabinete şi saloane sînt închise. Pe culoar, o infirmieră spală pe jos. Nerăbdător, băiatul cu plămînul bate în uşă. „Pînă nu se usucă nu intră nimeni“ – îi strigă femeia prin geam. „Ăştia fac ordine cu noi ca la armată“ – murmură pensionarul ridicînd ochii din telefon. „Şi dacă mă doare pieptul de mor, ce să fac – geme băiatul – stau aici şi aştept degeaba?“ „Numai bolnav să nu fii în ţara asta“ – comentează una dintre cucoane. „Cui îi pasă că eu am fost programată de dimineaţă şi stau aici de o oră? Cine ştie că abia pot să mai rezist şi că bărbatu-meu stă acasă şi mă aşteaptă şi că are ciroză şi e şi insulino-dependent?“ „Chiar aşa, cum se mai simte Guţă?“ – o întreabă cealaltă cucoană. „Păi, nu ştiu care dintre noi se simte mai rău. Problema e însă, de fapt, că nu-l mai suport. Noroc că avem casa aia la ţară şi cînd mă enervează pot să mă duc dracului în alt colţ sau să ies în grădină cînd e cald, numai să nu-l mai am prin preajmă.“ „Acuma, dragă Tanţa, fii şi tu mai înţelegătoare. Ce-ai vrea să faci? Uite, şi eu sînt la a doua serie de interferon, dar nu dau vina pe nimeni, n-am ce face, asta e.“ „Da ce, eu dau vina pe cineva? El dă mereu vina pe mine“, răspunde prima cucoană, încercînd parcă să se convingă singură de propria dreptate.
Uşa se deschide şi apare o doctoriţă cu ochi sclipitori. „Cine e din Ilfov?“ Oamenii de pe scară ridică mîinile în sus. „Aveţi trimitere, copie după buletin şi talon de pensie? Cine n-are stă degeaba că n-am ce-i face. Cine are se duce la pavilionul 4 cu bonurile astea pe care vi le împart eu. Vă întoarceţi apoi la mine.“ Oamenii culeg bonurile din mîinile ei şi fac apoi stînga-mprejur, disciplinaţi şi tăcuţi. „Pe noi cînd ne mai bagă cineva în seamă?“ – întreabă fata blondă. „Cînd doctorul la care aţi venit o să aibă timp, o să vă cheme. Să ştiţi că nu stă nimeni degeaba aici.“
„Da, Georgică al tău ce mai face?“ – continuă cucoanele discuţia. „Păi, uite-l colo, se joacă la telefon.“ „Sărut-mîna!“ zice pensionarul privind pe deasupra ochelarilor. „Ah, domnu’ Georgică, să nu te mai recunosc, şi alta nu. Deşi te-ai schimbat, pari tot tînăr şi sănătos.“ „Păi, trebuie să ne ţinem, doamnă, ce să facem, mergem înainte cît ne-o fi dat.“ De pe scară urcă o femeie slabă, cu ochii suferinzi, intraţi parcă în fundul capului. „Cine e ultima persoană la doctorul Georgescu? Dumneavoastră? OK.“ Se aşază în faţa uşii şi începe a scotoci printr-o sacoşă. Scoate un halat alb pe care şi-l pune pe umeri. Pe buzunarul de la piept are cusut un nume care începe cu „Dr.“. „Sînteţi medic?“ – o întreabă cucoana numită Tanţa. „Eh, acum sînt pacient“ – răspunde femeia. Încet-încet, cele două cucoane în vîrstă leagă o discuţie cu femeia în halat. Schimbă reciproc informaţii şi mirări despre doctori, tratamente şi ceaiuri. Povestesc despre luni de zăcut în pat, despre puterea credinţei şi despre „cum e destinul şi norocul fiecăruia“. Ajung la subiectul luării de sînge din alte vene decît cele clasice de la mînă: „I-am spus asistentei să-mi ia de aici, că acolo n-o să mi-o găsească, dar n-a vrut. Mi-a spart vena şi uite ce vînătaie mi-a făcut.“ „Îţi arată mîna ca la ăia cu heroină“ – se bagă şi pensionarul în discuţie. Discuţia trece apoi la altfel de amănunte, despre nu ştiu ce plase care ţin esofagul, despre boli autoimune şi verificări ale tiroidei. Blonda se trage mai într-o parte bombănind: „Cînd auzi aşa ceva, domnule, parcă te îmbolnăveşti mai rău“. Uşile transparente se deschid şi o asistentă împinge către lift un cărucior în care zace un bolnav. Are capul lăsat într-o parte şi dinspre el se aude un fel de vaier, abia perceptibil. Un bătrîn nebărbierit în halat de molton şi papuci urcă scara încet. Se opreşte în dreptul nostru şi parcă ar vrea să întrebe ceva. Se uită la uşile închise şi dă din mînă a silă. Se aşază în faţa lor sperînd să-i deschidă cineva.
Gestul lui mi-aduce aminte de altul similar, într-un moment cînd am asistat la aducerea în camera de gardă a Spitalului de arşi, a unui om fără adăpost. Zăcuse beat în zăpadă şi-i degeraseră picioarele. Doctoriţa care-l examina îi arăta care degete mai rămîn şi care vor fi tăiate. „Da, faceţi, doamnă, ce vreţi!“ – zicea individul, dînd din mînă a lehamite.
