Regretîndu-i pe proprietarii străini de presă. Sau nu
Doamna din faţa mea spune că o mare problemă a Croaţiei este faptul că nemţii de la WAZ domină piaţa presei scrise, că au venit cu regulile lor şi le-au impus aici, printre acestea fiind acea regulă de fier că trebuie să facă profit, deci pun profitul înainte de orice. Iau cuvîntul şi citesc o frază din raportul pe România, pe care l-am scris în acelaşi proiect, unde exprim regretul că investitorii străini au cam pierdut partida pe piaţa din România, în faţa celor români. Iar ca un semn de depunere a armelor citam vînzarea în iulie 2010 a ultimei participaţii străine la un ziar serios din România: era vorba tot despre WAZ, care a vîndut acţiunile de la România liberă şi a ieşit de pe piaţa românească acuzînd distorsionarea pieţei de aici. Iar problema noastră – am adăugat – cu investitorii locali care i-au înlocuit pe cei străini este tocmai că nu urmăresc doar profitul, ci alte interese, deci a căuta profitul ar fi varianta bună pentru noi. Ceilalţi participanţi rîdeau în hohote.
Este reuniunea la Zagreb a unui consorţiu de universităţi şi think-tank-uri care cercetează piaţa media şi reglementările în domeniu din mai multe ţări UE, şi din vest şi din est, şi două din afara Uniunii (Croaţia şi Turcia), avînd ca scop final nişte recomandări pentru Comisia Europeană în ce priveşte politicile pentru media. Am scris rapoartele preliminare şi acum ni le citim reciproc cu interes. Discuţia în contradictoriu cu simpatica doamnă croată pe tema WAZ ar putea fi trecută uşor la categoria „inventat motive de jelanie“, acea tendinţă oarecum naturală, mai ales în Balcani, de a vedea situaţia ta ca cea mai neagră posibil. Coincidenţa că exact aceeaşi companie e regretată într-un loc şi blamată în altul face discuţia interesantă. Dar îmi aduc aminte că aceeaşi WAZ a intrat într-un conflict (chiar fizic, cu bătălii prin tipografie) cu ziariştii conduşi atunci de Petre Mihai Băcanu. Era pe vremea cînd marea problemă a ziariştilor români erau tocmai investitorii străini. O contrareacţie a ziariştilor faţă de marile companii occidentale care acaparau piaţa la începutul anilor 2000. Nu mai este cazul, investitorii străini au capotat şi s-au retras doar în nişe profitabile, dar fără influenţă: Ringier a vîndut EVZ, dar a păstrat Libertatea, străinii au rămas puternici pe piaţa revistelor glossy, iar la televiziune PRO-TV trece de investiţie străină, deşi investitorul, la rîndul său, e condus de Adrian Sîrbu. Deci am avut şi noi o vreme în care ni se părea că meciul principal se duce între companii occidentale de presă şi cultura ziaristică locală. Între timp, ne-am dat seama că acela era doar zgomot de fond, afaceriştii locali i-au făcut knock-out şi pe unii, şi pe alţii. Deci, nu mi-e clar dacă noi sîntem înaintea Croaţiei sau ea înaintea noastră. Pentru că nu e clară direcţia, „normalitatea“ spre care să tindem.
În general, statele foste comuniste nu au restricţii pentru investiţii străine în media, parte din povestea lor de dragoste cu capitalismul şi investitorii. În Croaţia, piaţa presei scrise este dominată de două companii străine, sus-acuzatul WAZ şi compania austriacă Styria. Televiziunea publică e foarte puternică, domină audienţele (46% în medie) şi se bate cu RTL (22%, despre care colegii croaţi se plîng că tabloidizează programele) şi cu Nova TV (post deţinut de CME, compania condusă de Adrian Sîrbu). Şi în Bulgaria WAZ deţine poziţii puternice în presa scrisă, deşi ultimele bîrfe zic că ar fi vîndut deja unui trust bulgăresc deţinut de un mogul controversat local, sau că, în orice caz, sînt pe cale să vîndă. Deci, Bulgaria ne urmează. Interesant în Bulgaria este că Uniunea Editorilor de acolo a cerut ea în 2009 guvernului să reglementeze cumva proprietatea de presă, ceea ce s-a întîmplat în acest an cînd au trecut o lege care cere ca numele „proprietarilor reali“ (beneficiarul ultim al acţiunilor în entitatea legală care scoate publicaţia) să fie publicate în primul număr de la începutul anului, de către fiecare publicaţie.
În Europa postcomunistă vedem o piaţă deschisă legal, dar complicat de cucerit în practică. Însă în ţări care nu au trecut prin comunism vedem rămăşiţe ale epocii în care media era socotită un domeniu de interes strategic din care străinii trebuie în mod expres excluşi. Este atît cazul Greciei cît şi cel al Turciei. Grecii au încercat să prevină concentrarea proprietăţii media în doar cîteva mîini, aşa că au inventat ceea ce ei numesc regula „două din trei“, anume nici o companie nu putea intra decît pe maxim două segmente dintre următoarele trei: TV, radio, presă scrisă. De asemenea, licenţele TV nu se acordau companiilor unde un singur acţionar depăşea 25%, în ideea de a forţa împărţirea acţiunilor. În ce-i priveşte pe străini, participarea lor totală în companiile TV nu putea depăşi 25%. Sau, citită invers, regula spune că orice televiziune trebuie să fie 75% grecească. Legea respectivă a fost schimbată în 2007, în mare parte pentru a se adapta la realitatea de facto. Se pare că proprietarii de presă greci foloseau intermediari pentru a deţine restul de peste 25% de acţiuni. Într-un fel, statul grec a depus armele în 2007 şi a abolit restricţiile privind proprietatea, inclusiv regula „două din trei“ şi restricţiile pentru acţionarii străini. Dar s-a gîndit la altceva, foarte interesant: a introdus aşa-numitul principiu al „acţionarului principal“. Asta identifică persoana care controla de facto fiecare trust media (prin intermediari sau prin numirea board-ului) şi crea regula că „acţionarii principali“ din presă nu puteau participa la contracte cu banii statului (şi nici rudele lor). Doar că s-a dovedit a fi foarte greu de implementat, reţeaua de intermediari şi control neoficial al presei le-a dat grecilor bătăi mari de cap, iar legea e în mare parte neaplicată.
Dar exemplul şi mai dur de naţionalism economic aplicat la industria media este Turcia. Capitalul străin poate deţine maxim 20% dintr-un organ de presă, iar o companie străină nu poate fi acţionar la mai mult de un singur organ media. Ca urmare, presa din Turcia este dominată de cîteva trusturi locale, cele mai multe avînd afaceri profitabile în alte domenii, media fiind doar o extensie. Cel mai mare grup este Dogan, care are şi la noi Kanal D (colegii din Turcia îmi spuneau că Dogan se laudă acolo că a devenit un grup multinaţional, dînd exemplu povestea din România; erau cam dezamăgiţi cînd le-am spus că, de fapt, au eşuat la noi). Dogan are în Turcia opt ziare şi televiziuni şi este în conflict deschis cu actualul guvern, care i-a aplicat o amendă de peste un miliard de dolari pentru nereguli fiscale. Şi, suplimentar, se gîndeşte să ridice restricţiile pentru străini, tocmai pentru a slăbi trusturile locale. Atît în Grecia cît şi în Turcia, interdicţiile pentru străini au creat trusturi locale puternice. În România, trusturile locale puternice domină piaţa, în ciuda pieţei foarte permisive pentru capitalul străin. Cine o fi înaintea cui?
