Două lecții din trecut

Cînd scrie despre gramatica universală şi despre ştiinţele cognitive, îl găsesc fascinant – cînd scrie despre politică, relaţii internaţionale şi globalizare, Noam Chomsky nu îmi este deloc simpatic. Şi totuşi, cînd spune că, după experienţele Hitler şi Stalin, nu ar mai trebui să acordăm statului, în nici un fel, dreptul de a stabili care este adevărul, nu mă pot opri să nu-i dau dreptate, măcar parţial. Această afirmaţie, pe care o regăsesc într-un interviu recent al lui Chomsky, suscită unele observaţii. 

Mai întîi, trebuie să acceptăm că, în anumite privinţe, statul are misiunea de a stabili adevărul şi trebuie să-şi îndeplinească această misiune. Statul îşi constituie întotdeauna eşafodajul legislativ care să-i asigure această prerogativă. Dacă se întîmplă să fie un stat totalitar, îşi asigură şi mijloacele de propagandă plus supremaţia lor absolută pe piaţa informaţiei. Pe deasupra, pune la punct şi maşinăria de represiune. Statul democratic, însă, pune la lucru proceduri transparente şi echitabile. De pildă, în justiţie. Organizînd activitatea jurisdicţională şi asumînd asigurarea ordinii publice, statul îşi organizează o întreagă birocraţie, cu reguli sofisticate, cu oameni de înaltă pregătire profesională şi prestigiu moral, care stabilesc adevărul judiciar. Fără să fiu neapărat unul dintre cei care cred că nu există adevăr, ci adevăruri, observ că se întîmplă ca, uneori, adevărul judiciar să nu fie totuna cu adevărul pur şi simplu. Adevărul judiciar este un adevăr probat, iar probele, atît în privinţa existenţei cît şi a prezentării şi sensului lor, sînt valide, la rîndul lor, numai dacă îndeplinesc anumite condiţii, destul de stricte, stabilite în legea procesuală. În plus, adevărul judiciar este statuat numai  în hotărîri definitive ale unor curţi de judecată – doar judecătorii pronunţă adevărurile judiciare. Cu alte cuvinte, pentru justiţie, adevărul este acela probat într-un anume fel şi pronunţat de anumiţi oameni. Şi în alte privinţe, statul asumă că adevărul este rodul unei proceduri. Pentru activitatea instituţiilor unui stat de drept, procedurile au exact rolul pe care logica îl are în funcţionarea minţii. 

Dar, aşa cum funcţionarea corectă a minţii este perturbată de puseurile pasiunii, la fel activitatea instituţiilor statului este perturbată de invazia politicului. Cea mai păcătoasă însuşire a politicii este  capacitatea de a invada totul, iar regimurile totalitare profită din plin de această tentaţie naturală a politicii. Într-o faimoasă carte dedicată acestei patologii, Julien Benda denunţă procesul de pervertire a intelectualilor tocmai prin aceea că ei sînt vectorii care duc politica („pasiunea politică“) în spaţii ale socialului în care nu ar avea ce căuta. Ce caută politica în şcoli, în justiţie, în afaceri, în cultură, în sport? Intelectualii – crede Benda – sînt vinovaţi pentru că ei îşi folosesc prestigiul şi înzestrările persuasive spre a injecta politică peste tot. Incapabili, cei mai mulţi dintre ei, să facă politică pe terenul adecvat confruntării politice (în partide, în Parlament, în Consilii Locale etc.), intelectualii duc spiritul polemicii politice în spaţiile pe care ei le stăpînesc bine, cum ar fi spaţiul dezbaterilor culturale ori morale. Politicienii înşişi au partea lor consistentă de vină. În permanentă febră electorală, ei fac toate eforturile şi toate compromisurile pentru a-şi vedea mesajul politic dus cît mai profund în societate.  Politizarea segmentelor sociale care, în mod natural, nu au nimic de-a face cu politica este cel mai grav atentat la adevăr în societăţile contemporane. De altfel, cred că aceasta este cea mai serioasă lecţie pe care istoria secolului trecut ne-o dă: politizarea integrală a societăţii nu este efectul totalitarismului, ci primul pas spre acesta. 

Şi, dacă tot vorbim de lecţii de demult, să primim şi una de standard din secolul de dinaintea celui trecut. În întîiul volum din Bucureştii de altă dată, Constantin Bacalbaşa povesteşte următoarea scenă de viaţă parlamentară din anul 1887:  

„Era o şedinţă de noapte la Cameră. Se discuta un proiect de lege prezentat de Eugeniu Stănescu, ministrul justiţiei. Take Ionescu îl combătea. La un moment Take Ionescu a spus că proiectul e imoral. Atunci, deputatul Matei Corbescu, întrerupe: 

– Cînd vorbiţi de imoralitate să vă gîndiţi acasă! 

O furtună de protestări se înalţă şi un scandal, fără precedent în Camera română, izbucneşte. Şedinţa a fost suspendată. A doua zi, Matei Corbescu a căutat să-şi explice cuvintele dîndu-le un înţeles neinjurios, dar explicaţia era cusută cu aţă albă. Take Ionescu a trecut, atunci, pe faţă în opoziţie.“ 

Pentru cineva care petrece ceva timp urmărind nu doar dezbaterile parlamentare de la noi, dar discursul public al politicienilor în general, o asemenea întîmplare e cu totul neverosmilă. Îţi spui că trebuie să fi fost altceva la mijloc, ceva ocult, de a trecut Take Ionescu de la putere în opoziţie, pentru că remarca lui Matei Corbescu nu înseamnă nimic pe scara ofenselor practicate între politicienii de azi. În arsenalul cu mizerii de lovit adversarul al oricărui politician contemporan şi autohton, cuvîntul „imoral“ este atît de moale, încît e ridicol.