Ce mai înseamnă astăzi să fii român?

Întreaga Românie a „sărbătorit“, încă o dată, Ziua Naţională a României. Ura! Presa a „acoperit“ fireşte şi acest eveniment. A scris despre cum nu mai sîntem noi românii uniţi de nici o idee comună – să ne fie ruşine! A scris despre cum „unirea a străbătut ca un fir roşu istoria românilor“, începînd din „comuna primitivă“, trecînd prin „societatea sclavagistă“, supravieţuind „fărîmiţării feudale“, ajungînd la „pohta“ ce-ar fi „pohtit Mihai Viteazul“, sfîrşind triumfător în decembrie 1918. A mai scris şi despre cum „ar trebui să fim mîndri că sîntem români, în fiecare zi a anului, nu numai de 1 Decembrie“ – motiv pentru care ar fi bine poate să alegem o altă dată, mai văratică, pentru aşa o sărbătoare. S-a scris – pentru a cîta oară? – că „nu sîntem nici mai buni, nici mai răi decît alţii“. Unii au fost de părere că „România este o stare de îndrăgostire“, că este, „în chip esenţial şi definitiv, pămîntul care acoperă oasele părinţilor“ noştri. Alţii mi-au spus „ce trebuie să fac eu cu ţara mea ca să se schimbe“. Unii au cerut „o ţară superioară“ – vasăzică ţara pe care o avem este inferioară! Alţii ne-au explicat că se simt acasă, în România, doar în străinătate, adică acolo unde-s străzi curate şi asfaltate, unde oamenii-şi iubesc locul de baştină, unde cafeaua este parcă mai tare şi unde femeile ştiu a se îmbrăca frumos. Şi multe altele încă s-au spus...  

Exceptînd prostia fără margini – după părerea mea – a „unirii care a străbătut ca un fir roşu istoria românilor“, cu toate celelalte aş putea, într-o măsură mai mică sau mai mare, rezona. Observ însă cîteva idei directoare care apar, mai mult sau mai puţin explicit, cînd vine vorba de România, de români şi de ziua lor naţională. Mai întîi, se pare că la nivel de discurs public am rămas în majoritate – jurnalişti, istorici, academicieni, politicieni – nişte primordialişti. Credem adică, cu toată tăria, că naţiunea – în cazul de faţă română – a apărut singură, natural, în negura istoriei, că avem aşadar în sînge, născută, mîndria de a fi români. Mai mult, credem că avem datoria de a fi mîndri că sîntem români. Datoria asta duce la sacrificii, inclusiv la sacrificiul celor 25 de procente furate din salariile bugetarilor. Din această convingere vine o a doua. Noi, românii „de rînd“ sîntem vinovaţi că nu mai există coeziune socială, solidaritate în jurul unei idei sau unei acţiuni, că nu facem nimic pentru România. Ţara a ajuns în marasmul în care se află din pricina decăderii noastre! Sîntem nişte români denaturaţi! Sîntem o naţiune denaturată! Să ne fie – iarăşi – ruşine! Şi ne mai mirăm că Baciul şi Băciţele ne tot ceartă zi de zi... 

Şi totuşi, „masele“ nu mai sînt primordialiste. Ele au depăşit de multă vreme curentele de secol XIX. Ele, deşi nu prea au învăţat în şcoală, intuiesc principiile „contractului social“ şi intuiesc că „naţiunea“ este un construct. O veche prietenă, fost chimist în România, acum cofetar în Spania, este întrebată cu naivitate de un prieten comun: „Nu ţi-e dor de România?“. „De ce să-mi fie? – vine răspunsul sec – nici România nu pare că moare de dorul meu.“ Directorul şcolii în care lucrez mă apostrofează la fiecare 1 Decembrie că nu merg cu elevii pe ploaie şi vînt „să depunem coroane de flori la monument“. Directorul este, ca un primordialist, oripilat de „lipsa de patriotism a tinerei generaţii“ şi-mi explică îngrozit că „de-aia se duce totul de rîpă în ţara asta“, că „vrem totul de-a gata, fără a face nimic“, că „aşteptăm mură-n gură de la stat“, că „nu mai facem nimic pentru România!“ 

Ce fac eu, românul cu „r“ mic, pentru România? Mă duc zi de zi la muncă şi-mi fac treaba conştiincios, chiar dacă am în clasă 10 grade, chiar dacă n-am aspirină pentru pacienţi, chiar dacă armamentul din dotare explodează în timpul instrucţiei, de vechi ce este, chiar dacă există riscul să-mi cadă casa arzîndă-n cap şi să-mi rămînă copiii muritori de foame şi chiar dacă sînt bătaia de joc a „lumii bune“ că fac aşa ceva pentru o leafă de doi lei. Ce fac eu, românul cu „r“ mic, pentru România? O săptămînă din patru fac muncă voluntară pentru că statul român s-a gîndit să dea un sfert din leafa mea Băciţei, ca să ude grădinile carpatice, că anul ăsta a plouat mai rar. Ce fac eu pentru ţara mea? Fac două zile cu maşina pînă la Cluj şi patru ore cu trenul de la Ploieşti la Braşov. Mai şi mor cînd îmi cade pasarela în cap sau cînd îmi deraiază trenul. Să-mi fie învăţătură de minte dacă n-am avut ce face şi m-am gîndit să mă duc din punctul A în punctul B în România, şi mi-am lăsat şi elicopterul acasă! Şi mai fac multe pentru ţara mea: îmi duc nevasta să nască într-o maternitate de Ev Mediu şi scot bani de la bancă ca să am dreptul să sper că n-au s-o omoare unii cu nepăsarea lor, pînă ce vine acasă; mă trezesc la 4 dimineaţa ca să prind loc la coadă la grădiniţa de stat să-mi înscriu copilul cu un an înainte; mă înscriu la concurs pentru job şi învăţ, deşi ştiu că postul este „luat“ deja, îmi susţin părinţii, că altminteri ar fi vai şi-amar. Respir încă în România. 

În loc de concluzie, o mică istorisire. Acum cîteva zile se discuta la televizor despre cum nu-şi mai poate România celebra Ziua Naţională la Budapesta şi despre cît de nedrepţi ar fi, pasămite, ungurii cu noi, şi data asta. Ascultînd comentariile cu jumătate de ureche, unchiul meu, regăţean din moşi-strămoşi, concluzionează: „Da’ mult mai bine ar fi fost de noi astăzi dacă aveam capitala la Budapesta, iar nu la Bucureşti“. Nu ştiu ce să-i răspund. Poate mă ajută un primordialist...

Elena Dragomir este doctorandă la Facultatea de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Helsinki.