Morţile Stelei

Vedi Napoi e poi mori?

Ştiu şi eu ce să zic? Steaua poate să moară în multe feluri după ce (sau în timp ce) vede oraşul de adopţie al lui ăla micu’. Să moară de frică. Să moară de prea mult curaj. Să moară pe teren (mamă, ce bine sună asta în gura fotbaliştilor!). Să moară şi să învie. Să moară de foame de goluri. Să moară cu zile (sau cu minute, în prelungiri). Să moară de grija Campionatului şi a Cupei. Să moară de oftică.

Da, da, de oftică. Moartea asta ar fi cea mai rea. Există însă şi una mai bună. Dacă tot e să moară, măcar să o facă pe mîna ei. Aşa, va putea respecta în spirit clasica zicere. Pentru ea, riscul cel mare nu e să moară, ci să trăiască în acelaşi fel că pînă acum, cu regrete, cu dorul după Piţurcă şi după toate fantomele de pe pereţi. Să ai şansa, în ciuda muntelui de păcate, să depăşeşti, măcar cît saltul broaştei, atmosfera poluată a fotbalui mic şi să nu mori pentru asta, sau să mori fără rost ar fi impardonabil. E ca şi cum ai ajunge la Napoli şi te-ai înfinge într-un McDonald’s. Sigur că poţi să mori şi după chestia asta. De indigestie mentală.