Suspectat de a fi român

Da, ştiu, am mai spus-o de cîteva ori chiar aici, în Dilema, şi m-am enervat cu fiecare ocazie, dar de data aceasta a pus stăpînire pe mine un sentiment profund diferit: am tot mai mult impresia că s-a schimbat ceva în Constituţia României şi, peste noapte, ni s-a pus în dosare, nouă, tuturor (sau, mă rog, nouă „celor mulţi“), ştampila SUSPECT. Suspect de a fi român în propria ţară, adică un hoţ virtual, un puturos şmecher care umblă cu cioara vopsită. Drept care statul a luat hotărîrea de a pretinde oriunde şi tot timpul, de la acest cetăţean vicios, probe irefutabile ale eventualei sale onestităţi: pretinzi că eşti corect, dovedeşte! Este ceea ce mi se întîmplă în ultima vreme săptămînă de săptămînă. 

– Lipsesc documentele care atestă informaţiile din CV şi care trebuie semnate şi ştampilate apoi conform cu originalul – mă informează responsabila programelor universitare de la facultatea noastră. Da, ştiu părerea dumneavoastră, că am citit în Dilema, aveţi dreptate – se scuză sărmana imediat –, dar aşa ne cere finanţatorul... 

– Adică ce trebuie să fac?  întreb eu, prins în flagrant. 

– Să aduceţi piesele justificative... 

– Justificative că ce? mă holbez eu la ea. 

– Că ceea ce aţi trecut în CV este adevărat... 

– Dar am semnat pe proprie răspundere pagină cu pagină, ca la tribunal, nu-i suficient? 

– Nu, îmi pare rău... Sînt deja imunizat în mare măsură, aşa că mă supun, încep să fac fotocopii după cărţi, articole şi ce mai găsesc pe acasă, semnez fiecare pagină, pun ştampilă la rectorat, mă rog, mă justific. Dar acesta este doar începutul, peste cîteva zile urmează alt dosar... 

– Lipsesc documente care să ateste experienţa relevantă în domeniul programelor doctorale şi de cercetare, managementul proiectelor şi managementul educaţional – îmi transmite aceeaşi doamnă o scrisoare de la „finaţator“.  

Piese justificative, care să ateste... Mă ia cu ameţeală. Ce să justific, ce trebuie atestat? Că am experienţă relevantă în managementul educaţional. Dar sînt cadru didactic de douăzeci de ani! Nu contează, trebuie să o atestez. Că am experienţă în domeniul managementului proiectelor. Foarte bine, am trecut în CV, sub semnătură, toate proiectele naţionale şi internaţionale pe care le-am condus. – Dar nu aveţi dovada! vine replica. Dovada că ce? Că nu mint, evident, că nu sînt „românul hoţ“ standard, ci unul mai puţin hoţ – îmi răspund eu însumi şi dau să renunţ şi la proiect, şi la învăţămînt, şi la ţară. Pînă la urmă, se ajunge la concluzia că pot fi imaginate nişte „piese justificative“. „Imaginate“? Nu mă înnebuni! Trebuie „imaginat“ ceva care să „ateste“ că sînt cu adevărat cel care sînt şi am făcut ceea ce realmente am făcut? – Da... îmi şopteşte înduioşată doamna expertă. 

Alt proiect, alt finanţator, alte probleme. 

– Mai adaugă acolo! ridică domnul cel dolofan şi năduşit un deget bondoc spre secretară: doctoranzii sînt obligaţi să publice trei articole ISI în perioada de finanţare.  

– Dar este imposibil în trei ani! îmi scapă mie. 

– Ia mai dă-i dracu’, la cîţi bani le dăm, să facă şi ei ceva, că tot taie frunze la cîini la şcolile astea doctorale! se înfurie dolofanul. 

Un cercetător foarte experimentat scrie un articol ISI în aproximativ un an şi mai aşteaptă încă aproape un an ca să fie evaluat şi acceptat. Ca să nu mai spunem că ISI este doar o bază internaţională de date, printre altele, dar este fetişul parvenitului român în managementul ştiinţei. Ce importanţă are, doctoranzii, mai hoţi prin definiţie decît restul românilor, trebuie să aducă şi ei „piese justificative“ care să „ateste“ că nu au tăiat frunze la cîini! 

Alte domenii, alte cerinţe. Acum o lună primesc o adresă prin care sînt somat să plătesc „restanţele“ din 2006 pentru o asociaţie profesională care nu mai funcţionează din 2005. În caz că acestea au fost achitate, vă rugăm să aduceţi dovada şi prezenta somaţie va fi anulată – mă mai anunţă inspectorul financiar. Deci nu controlul financiar trebuie să constate că nu am plătit, ci eu trebuie să dovedesc că n-am furat statul. Şi toate au culminat cu o citaţie de acum cîteva zile din care am aflat că s-a deschis procedura de urmărire pe numele meu... N-am apucat să citesc pînă la capăt, că mi s-a făcut rău. Mi-am luat totuşi inima în dinţi şi am sunat la numărul din josul paginii. – A, staţi liniştit, probabil că nu aţi trimis declaraţia cutare. – Ba am trimis-o, acum un an! răspund eu cu infarctul în gît. – Probabil că a întîrziat şi s-a declanşat automat procedura, o să verific, îmi explică funcţionara de la telefon. – Şi atunci cum rămîne cu procedura de urmărire? mă mai interesez eu de soarta mea. – Nu vă faceţi griji, nu contează, este o formalitate – mă linişteşte doamna cu pricina. Nu m-am liniştit nici pînă în ziua de astăzi. 

În ultimele zile am început să vorbesc deci cu avocaţi. S-a schimbat Constituţia, s-a schimbat vreo lege fundamentală şi nu ştiu eu? Nu, nu s-a schimbat. Au dreptul să ceară toate chestiile astea? Unele da, sînt doar abuzive; altele însă nu, sînt chiar ilegale. Pot deci să mă revolt, să-i dau eventual în judecată? Da.  

Păi, atunci aşa să fie! Îmi pare rău, dar dacă statul a ajuns să fie în război cu propriii săi cetăţeni, cred că este nu numai prudent, ci şi necesar ca şi cetăţenii să se înarmeze la rîndul lor... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.