Fereastra de oportunitate cu Moldova

Mi-am petrecut o mare parte din ultimele luni documentînd un raport care se numeşte „Cum am folosit fereastra de oportunitate? Bilanţul unui an de relansare a relaţiilor România-Republica Moldova“. Titlul cam spune totul – l-am scris împreună cu colegii mei de la Centrul Român de Politici Europene, Dragoş Dinu şi Paul Ivan. Întrucît nu mulţi vor citi un document de 50 de pagini, care tratează şi multe teme de interes instituţional îngust, reiau mai jos o sinteză a recomandărilor pe care le facem în raport. 

1) Avem nevoie de Mr/Mrs Moldova. Republica Moldova (RM) este o prioritate pentru România, dar această prioritate este gestionată cu un aparat birocratic necoordonat şi fragmentat. MAE are un rol central, dar nu are forţa de coordonare necesară, Biroul Înaltului Reprezentant pentru RM are un singur angajat şi doar un rol decorativ (am avut surpriza să constatăm că puţini oameni care lucrează pe relaţia cu RM în alte instituţii ştiu măcar de existenţa instituţiei, situaţie cu totul hilară). Recomandăm crearea unui birou puternic, atît la nivel politic, cît şi la nivel instituţional, care să coordoneze politica şi politicile României, acolo. Ar putea fi plasat fie la Preşedinţie, fie la Secretariatul General al Guvernului, prin întărirea instituţiei actuale a Înaltului Reprezentant. Noul birou ar trebui să aibă autoritate de coordonare asupra ministerelor de linie şi să fie creat prin consens între partide, continuînd la nivel de politici consensul existent în Parlament faţă de politica pentru RM. Mr/Mrs Moldova ar trebui să fie numit un fost oficial respectat, cu autoritate personală şi politică, bun cunoscător al spaţiului estic, cu un profil european şi neintegrat în aripa naţionalistă a vreunuia dintre partidele româneşti (care tind tradiţional să acapareze agenda relaţiei cu RM, dar nu au credibilitate la Chişinău). 

2) Să ne pliem pe agenda europeană a RM. Chişinăul negociază acum cu Comisia Europeană viitorul Acord de Asociere. În decembrie 2010 s-au relansat şi negocierile în vederea unui Plan de Acţiune România – RM vizînd aplicarea parteneriatului pentru integrare europeană (prevăzut de declaraţia Ghimpu – Băsescu). Indiferent de cine va veni la putere la Chişinău, viitorul acord cu UE va fi extrem de influent pentru viitoarea agendă de guvernare. Negocierile Bucureşti – Chişinău ar trebui să urmeze deci temele şi priorităţile negocierilor Bruxelles – Chişinău. Ambasada română în RM a început acest demers, echipele de negociatori trebuie să preia mesajul. Nu vrem să concurăm agenda europeană a RM, ci să ne pliem pe ea. 

3) Sîntem în întîrziere cu derularea ajutorului financiar de 100 milioane euro. Dacă tot am întîrziat, măcar să cheltuim bine aceşti bani. Cîteva principii sînt recomandate: a) Consultare permanentă şi cît mai largă cu decidenţii, ONG-iştii şi alţi factori interesaţi şi care deţin expertiză la Chişinău; b) Concertare cu ceilalţi donatori. Decît să pornim în iniţiative aventuroase pe cont propriu, mai bine ne aliem cu cei care lucrează deja acolo de 20 de ani, măcar pînă acumulăm suficientă expertiză locală şi rodăm procedurile de lucru pe proiecte de dezvoltare, timp în care vom putea crea pentru România imaginea de donator serios, care acum nu există; c) Trebuie să evităm impresia că ne plătim clienţii cu aceşti bani. România trebuie să dea banii acolo unde e nevoie de ei, nu pentru a susţine reţele clientelare; d) Cît mai puţine decizii luate la Bucureşti, cît mai multe la Chişinău. Banii ar trebui cheltuiţi în RM, nu cumpărînd materiale de la Bucureşti, cum s-a făcut la intervenţia de după inundaţii. Proiectele depuse de autorităţile RM ar trebui evaluate la Chişinău, cu experţi independenţi din RM. Am căpăta astfel onorabilitate ca donatori şi vom diminua acuzaţiile de politizare, care aproape sigur vor apărea; e) Să nu ignorăm societatea. Cele două ministere care vor gestiona banii (al Dezvoltării – la Bucureşti, al Construcţiilor – la Chişinău) îi vor canaliza doar prin instituţii. O reconsiderare ar fi necesară, ca măcar o parte din bani să se adreseze şi societăţii civile şi să vizeze programe de servicii sociale, democratizare, media. Nu avem nici un motiv să lucrăm numai cu statul moldovean (care, din cînd în cînd ne e ostil) şi să ignorăm societatea moldovenească (unde am avut mereu prieteni). În plus, trebuie să ne ţinem promisiunea, indiferent de cine face guvern la Chişinău. O răzgîndire privind cele 100 de milioane de euro ar fi catastrofală din punct de vedere al imaginii şi ar denota gîndire doar pe termen scurt (e bine că preşedintele Băsescu a respins ferm varianta răzgîndirii). În caz că statul moldovean redevine ostil, atunci soluţia nu este să retragem fondurile, ci să-i dăm societăţii moldoveneşti. În cazul unui guvern PCRM, cele 100 de milioane ar trebui retrase de la Ministerul Dezvoltării şi gestionate: parţial de către departamentul ODA (asistenţă oficială pentru dezvoltare) de la MAE, ajutat de către un consiliu consultativ format în jurul grupului de ONG-uri active în zona asta – Platforma română a Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Dezvoltare (FOND); parţial de către TVR pentru crearea unui post TVR Moldova; alte proiecte de acest gen care nu necesită participarea şi acceptul guvernului moldovean. 

4) TVR ar trebui să creeze un canal TVR Moldova. Există în RM un public românesc, care ar trebui să primească atît conţinutul TVR 1 cît şi, suplimentar, conţinut local. TVR trebuie să dezvolte o strategie pe termen lung pentru RM, acum depinzînd periculos de bunăvoinţa unui potentat local de la Chişinău. 

5) Proiectele de infrastructură şi energetice promise în ianuarie 2010 sînt în întîrziere. E vorba despre două linii electrice, un gazoduct care să lege reţelele de gaze din cele două ţări şi o linie ferată cu ecartament european. Unele s-au blocat din cauza autorităţilor moldovene. România a început demersurile de a obţine bani europeni pentru ele. Ca o recomandare generală, este nevoie de implicare politică la nivel înalt pentru a mişca lucrurile. Birocraţia obişnuită nu înaintează suficient de repede. 

6) În ce priveşte Transnistria, România nu are şi nu trebuie să-şi caute o miză proprie acolo. RM este în faţa unor decizii majore, în cazul în care negocierile strategice germano-ruse vor include propunerea unei soluţii pentru Transnistria. Nu orice soluţie este acceptabilă la Chişinău, care se teme de un plan Kozak II, deci de o „transnistrizare“ a întregii RM. Dar societatea şi clasa politică de la Chişinău nici nu sînt gata măcar să discute despre o recunoaştere a pierderii de jure a Transnistriei. Dinspre Bucureşti, abţinerea maximă este dovadă de înţelepciune, atît în ceea ce priveşte poziţiile faţă de Transnistria, cît şi în ceea ce priveşte sugestiile către Chişinău. Nu e treaba noastră să facem nici una, nici alta. Ce putem face, ca membri ai UE, e să insistăm pentru o implicare mai mare a UE în teren. Dacă Transnistria va rămîne de jure sau nu în RM va fi doar decizia Chişinăului. Probabil că peste 15-20 de ani, dacă eforturile internaţionale eşuează, societatea moldovenească va accepta scenariul separării de jure, cerînd în schimb o recompensă foarte mare. Şi pentru a face un asemenea pas, doar promisiunea aderării la UE reprezintă o recompensă destul de mare. Dar deocamdată e prea devreme pentru a discuta măcar posibilitatea, iar RM are datoria să încerce să se menţină unită şi nu e treaba noastră să încercăm scenarii premature.