Dezordinea simbolică (IV)
- Bong Sen -
Ei bine, în timp ce ordinea simbolică a societăţii socialiste multilateral dezvoltate creştea şi se dezvolta ca o cultură de bacterii într-un mediu primitor, ca pe orice răzor cultivat cu seminţe selecţionate, pe lîngă tulpinile principale, apar, vrînd-nevrînd, şi alte vrejuri, buruieni, unele dintre ele chiar mai arătoase decît soiul aşteptat. Într-un mediu simbolic în care totul era bine pus la punct de la Centru şi impus prin teroare, frică, şantaj, presiune, ordinea reperelor de identificare profundă prindea rădăcini şi se ridica, victorioasă, spre soare. Cîţi mai aveau puterea să-i explice şoimului patriei sau pionierului că erau confiscaţi, siluiţi psihologic, transformaţi în contingente amorfe de „oameni noi“?
Dar nici cantitatea şi nici, pe alocuri, calitatea ofensivei simbolice comuniste nu au fost suficiente pentru a opri drumul „buruienilor“ de altoi. Instinctul căutării şi identificării cu aromele şi polenul altor răzoare nu putea fi oprit de nici un insecticid ideologic. În cele din urmă, nu erau puţini cei care transformau, la un moment dat, cămăşuţa de şoim, rămasă mică, în cîrpă de şters pantofii, pantalonii de pionier în şomoioc textil pentru teul de spălat pe jos, şi uniformele de „premilitară“ sau de gărzi patriotice în salopetă de mers la grajduri. Însă depăşirea perioadei de vrăjire simbolică şi contraofensiva, mai mult sau mai puţin conştientă, la adresa edificiului de semne ale sistemului, căpătau dimensiuni mult mai mari.
Dincolo de bancuri, texte şopîrlite şi cimilituri corozive la adresa sistemului, micile detalii ale transferurilor simbolice făceau, laolaltă, un tablou colosal. Sinistrele ţigări Bong Sen, importate de la poporul vietnamez prieten, luau, deseori, drumul pachetelor goale de Marlboro sau de Camel. Mutarea mărfii de proastă calitate în ambalajele golite cu nesaţ de conţinuturile fabricate în Occidentul „putred“ devenise o practică reflexă în acei ani. Ţigarile Cişmigiu, replica noastră revoluţionară la Kent, sfîrşeau, de nenumărate ori, în arătoasele ambalaje ale concurenţei capitaliste. La fel se întîmpla şi cu rîurile de ţigări albaneze, cu DS-urile şi Alberiile, cu BT-ul bulgăresc, mai ales ăla necartonat, cu Vikend-urile sîrbeşti (e drept, mai rar, pentru că alea arătau binişor), şi cu vedetele autohtone Snagov, Amiral, Pescăruş, Carpaţi cu filtru. Carpaţiul fără filtru, ţigara legendară a acelor ani, avea un destin special. Pachetul de Camel fără filtru. Fumai o ţigară proastă, dintr-un ambalaj de soi. Cu trupul, erai deţinut într-o libertate penitenciară, cu conştiinţa erai pe Fifth Avenue şi te trăgeai de şireturi cu Jimmy Page.
Mecanismul a funcţionat identic, în cazul aparatelor de radio Bucur, inscripţionate şi redenumite Philips, cu magnetofoanele sovietice Mayak şi Kashtan, devenite, ca prin farmec, Akay şi Sony, cu şorturile de fotbal, făcute din steaguri de mătase sau din căptuşeli, cu parfumurile ruseşti şi bulgăreşti, mutate în recipiente decadente, de „afară“, cu cămăşile de Brăila pe care se coseau embleme rostuite de pe te miri unde, cu tricourile pe care scriam Adidas, cu şablonul de carton şi cu cremă de ghete, cu Daciile pe care scriam Renault, şi cu maşinile sovietice Lada, pe care scriam Fiat. Mecanismul însă funcţiona ca uns şi în cazul unor chestiuni care depăşeau cu mult limita jocului benign. La scară uriaşă, Cenaclul Flacăra vindea ideologie comunistă, ambalată în ţoale de Woodstock. Şi mulţi dintre noi cumpăram marfa asta, în virtutea exerciţiului de prestidigitaţie simbolică pe care o practicam în fiecare zi.
Toate formele de evaziune simbolică, pe care le-am vehiculat de-a lungul atîtor ani, au avut, dincolo de joaca nevinovată, un efect devastator la nivelul „organului“ de percepţie a valorilor care stau dincolo de orice simbol. Comunismul a impus un sistem de semne extrem de elaborate, făcînd o risipă de mijloace cu dimensiuni patologice. Cantitatea uluitoare de „marfă“ simbolică, ce trebuia băgată pe gîtul unui popor întreg, a asigurat o victorie evidentă la nivelul impunerii prin presiune, al ocupării spaţiului, al instalării în viaţa de zi cu zi. Uniformele, insignele, tresele, steagurile, moravurile sărbătorilor oficiale, discursurile, paradele militare, defilările oamenilor muncii, marile spectacole literar-coregrafice, zecile de mii de ipostazieri idealizate ale poporului muncitor, rezultatele revoluţionare ale industriei şi economiei socialiste au devenit părţi ale vieţii normale.
Joaca simbolică, disimulările, transferurile, poluările au dat naştere, în timp, unor reflexe ludice profunde. Noţiunea de valoare ne-negociabilă a devenit subiect de banc. Strategiile de disimulare au devenit virtuţi şi obiecte ale admiraţiei. Iar rezistenţa la presiunea impunerii ordinii simbolice a sistemului a căpătat forma unei complicităţi maliţioase. Vă mai amintiţi serile în familie, sărbătorile, aniversările petrecute în frig, la lumina lămpilor cu gaz sau a lumînărilor? Curentul electric şi apa caldă erau tăiate pentru că aveam de recuperat datoria externă, în aşa fel încît ţara să devină „neatîrnată“. Deseori, se povestea în şoaptă despre cum urma să fie mai rău decît atît, despre noi „strîngeri de şurub“, despre vremuri grele. Erau momente în care se descifrau hermeneutic tot soiul de bancuri şi cimilituri, printre care şi celebra vorbă care spune: „Capul plecat, sabia nu-l taie.“ Cea mai jucăuşă şi autovalorizantă interpretare pe care am auzit-o, nu o dată, în acei ani, e cea care zicea aşa: „Vorba asta a noastră, din vechime, spune mult mai mult decît pare. Nu e o zicere care ne condamnă, pe veci, la supunere. De fapt, e vorba de capul care e plecat cu gîndul. Capul care-şi alege o altă realitate.“
(va urma)
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
