Patrie cu zurgălăi
În fiecare an, de 1 decembrie, televiziunile sînt cuprinse brusc de-un elan patriotic. Fac programe speciale presărate cu petale de trandafiri şi udate din plin cu suc natural de zîmbete lăcrămoase, fără E-uri. De 1 decembrie, televiziunile se umplu brusc de ştiri „pozitive“, de reportaje despre români de succes, de pastile cu iz cultural (de genul „evocări ale unor mari personalităţi din istoria noastră“) şi de divertisment cald, uman, senin. Vedem ce nu prea ne este dat în restul anului: tineri cu studii strălucite în străinătate care se întorc acasă şi se pun pe treabă, liceeni deştepţi şi simpatici cărora le place cartea, fermieri care s-au luptat cu birocraţia europeană şi românească, dar au izbîndit şi acum culeg roadele, patroni de IMM-uri care au pornit „de jos“, de la încărcat brichete ori vîndut săpunuri turceşti, şi acum au pus pe picioare vreo făbricuţă ultra-tehnologizată şi super-ecologică, şi aşa mai departe. Ecranele patriei se umplu de vorbe frumoase, iar refrenul zilei este „mîndria de a fi român“.
Bineînţeles, reporterii TV, fugăriţi în restul anului să găsească morţi, răniţi, bătuţi şi violate, sînt scoşi acum pe stradă să le pună trecătorilor întrebarea profund metafizică: „Ce înseamnă pentru dvs. a fi român?“. Apoi, editorii din studio aleg nişte răspunsuri care să conţină, totuşi, o oarecare diversitate: şi de-alea care amintesc de Enescu, Brâncuşi, istorie, tradiţii, şi de-alea care se referă la Băsescu, Boc, Iliescu, Năstase, corupţi, găurile din şosele şi capitaliştii care au furat glorioasa noastră industrie. O fi 1 decembrie, dar un pic de controversă tot e necesară, că aşa se cere la televiziune... Seara, după gust şi posibilităţi, televiziunile programează ori vreun spectacol „mai deosebit“, ori vreun film românesc (că totuşi...), ori (a douăşpea oară!) vreun blockbuster, ori (ca să nu moară de tot audienţa) un show special, aducător de publicitate, deci de bani. Că tot stă românu’ seara la televizor, dat fiind că sărbătoarea naţională pică iarna...
Pentru că democraţia înseamnă dezbatere publică, iar nouă deja ne-a intrat în sînge democraţia (mai ales cea televizată), se invită în studiourile TV niscaiva persoane şi personalităţi pentru a-i da poporului – nu-i aşa? – şi o dezbatere. Temele vin pe tavă: „ce semnificaţie are ziua naţională?“, „cum stăm cu patriotismul?“ şi (evident?) „alte ţări cum îşi sărbătoresc ziua naţională?“. Sigur, dacă tot au fost chemaţi în studio, oamenii îşi dau cu părerea cum pot, aşa încît rezultă un amestec de teme din care telespectatorii pricep, şi ei, ce şi cum pot. Se vorbeşte, la grămadă, despre reformele lui Cuza, despre Alba Iulia, despre Regele Mihai („Ce bine era cînd ziua naţională pica pe 10 mai – putea omu’ să iasă la un mic şi-o bere şi să se bucure...“), despre Revoluţia din decembrie ’89 şi CPUN-ul din 1990. Şi despre altele... Se vorbeşte...
Pe 1 decembrie, „a fi român“ capătă, la televiziune, un fel de aură făcută din vorbe frumoase, emoţii puternice, lacrimi în colţul ochiului şi „revelaţia“ că, totuşi, ne leagă ceva. În restul zilelor, „a fi român“ înseamnă, dacă vrem să căutăm răspunsul la televiziunile poporului, să inventariezi morţii de pe şosele, să te plîngi tot timpul că Guvernul e incompetent, că primarul e corupt (dar îl mai votezi o dată, că oricum sînt „toţi o apă şi-un pămînt“), înseamnă să spui mereu, la o bere cu prietenii (şi în rîsetele tuturor), „frumoasă ţară avem, păcat că-i locuită“, să numeri cîţi doctori, zidari ori cercetători „ne“ pleacă din ţară, să ajungi la concluzia că „nu-i nimic de făcut“, după care să te distrezi în faţa televizorului cu glume mediocre, fătuci nelămurite transformate peste noapte în „vedete“, vestitori de cutremure, paranormali de tot felul şi reporteri/moderatori înspăimîntaţi de E-urile din mîncare. 364 de zile pe an, televiziunile ne spun, într-un fel sau altul, că trăim într-o ţară prăpădită, de care se va alege praful, că la tot pasul ne pîndesc pericole, că sîntem conduşi de o „clasă politică“ mediocră şi n-avem ce-i face, că „pînă şi bulgarii ne-au luat-o înainte“ şi alte asemenea cireşe amare de pe tortul tranziţiei. 364 de zile pe an, televiziunile (cu excepţiile de rigoare, desigur) ne induc ideea că „a fi român“ e un soi de blestem, că e vai de capul nostru şi că „e fatal“. O zi pe an, aceleaşi televiziuni se căznesc să ne gîdile pe la urechi zurgălăii patriotismului şi să ne arunce în copaia „mîndriei de a fi român“. Şi, după ce întorc patriotismul pe toate feţele, îl proptesc într-un ungher şi-l lasă la dospit un an, pînă la 1 decembrie viitor, cînd din nou patria îşi recapătă zurgălăii retorici.
În toate aceste zile (364 plus una – sau două, în anii bisecţi) nu prea am observat să pună cineva în dezbatere tema „normalitatea de a fi român“. Şi nici nu mi s-a părut că s-au repezit prea mulţi să-şi exprime părerile despre faptul că teme majore precum „patriotismul“ sau „mîndria de a fi român“ pot porni de la lucruri mici, dar utile: să nu arunci hîrtii pe jos, să nu umpli „natura patriei“ de pet-uri şi ambalaje de alimente (cu sau fără E-uri), să te îngrijorezi (eventual să iei atitudine) cînd în oraşul tău se demolează fără rost o clădire veche ori primarul instalează o „operă de artă“ după gustul lui îndoielnic, să te intereseze şi altceva decît ce îţi livrează seară de seară (ieftin, ce-i drept) televiziunile, să-ţi faci treaba cumsecade şi să îi admiri pe cei care – ca şi tine – îşi fac treaba cumsecade. Şi alte asemenea lucruri „mărunte“, dar care se pot petrece timp de 365/ 366 de zile pe an.
De fapt, România e plină de patrioţi: de oameni care îşi fac treaba şi se simt normali, fireşti, cumsecade. Numai că, uitîndu-se la televizor, au impresia că România e „alta“, făcută din nenorociri, blesteme şi politicieni mediocri. N-ar fi cazul să nu mai ascultăm de zurgălăii televizaţi?...
