Cum se trage
Într-una din zilele Revoluţiei, pe 25 decembrie cred, mă aflam cam fără treabă la întreprinderea (cum se zicea pe atunci unei companii) la care eram angajat, undeva prin piaţa Chibrit. Eram cu toţii agitaţi şi comentam de zor evenimentele încă în plină desfăşurare. Pe de-o parte, eram entuziasmaţi de felul în care părea că ţara se scuturase de comunism, pe de alta, eram îngrijoraţi de împuşcăturile din oraş şi de direcţia în care lucrurile se puteau îndrepta în acele condiţii, în care se duceau lupte cu nişte forţe obscure, ale căror scopuri nu ne erau deloc desluşite. Trecuse euforia primelor momente de după căderea lui Ceauşescu şi devenea tot mai evident că situaţia se complică.
Pe la prînz, am realizat că nu facem decît să pierdem vremea fără rost pe holurile acelei instituţii, că nu avem nici pentru cine, nici pentru ce lucra şi că mai bine ar fi să plecăm. Două colege auziseră că încă se trage în zona Radioului şi mi-au spus că ele ar vrea să meargă să vadă. Îmi propuneau să le însoţesc, cu ideea că eu, spre deosebire de ele, făcusem, nu-i aşa, armata. Voiau adică să le fiu un fel de ghid protector printre tancuri şi mitraliere. Uimit şi amuzat, le-am întrebat dacă sînt conştiente de ceea ce îşi doresc. Mi-au spus că-şi dau seama de riscuri, dar că, totuşi, nu ai de multe ori în viaţă asemenea ocazii. În vocabularul de astăzi s-ar spune că li se părea cool să meargă să vadă cum se trage.
Argumentul m-a pus pe gînduri, dar trebuie să recunosc că în cele din urmă am acceptat „invitaţia“ numai pentru ca nu cumva cele două fete să mă creadă fricos. (Cu o noapte înainte, înarmat cu un pistol mitralieră – primit de la gărzile patriotice cred – făcusem de pază întreprinderii împreună cu un coleg. Era un fel de sarcină de serviciu dar nu înţelegeam nici de cine şi nici ce trebuia să apărăm de fapt.)
Am pornit aşadar, însoţit de cele două colege, pe Calea Griviţei, spre centrul oraşului ca „să vedem cum se trage“. Cred că n-am avut răbdare să aşteptăm vreun troleibuz, nici nu mai ştiu cum circulau în acele momente. Aveam urechile ciulite, doar-doar vom auzi oarecare împuşcături din vreo direcţie. În serile anterioare, cu toţii ascultasem din apartamentele noastre bubuitul tunurilor din centru şi ţin minte că îmi imaginam, într-un fel simbolic şi cu o oarecare satisfacţie, că obuzele gonesc şi distrug fiara comunistă. Eram cît se poate de mîndru că, spre deosebire de alţi estici, românii puseseră tunurile pe comunism. Nu demonstraţii de catifea cu chei zornăite în mîini, ci tunuri de-a dreptul.
De undeva de peste nişte blocuri, pe cerul alburiu de iarnă, a apărut o formaţie de avioane de vînătoare în zbor jos, cu un zgomot asurzitor, făcîndu-te să simţi că trebuie să-ţi fereşti capul. Ştiu că m-am întrebat ce caută aviaţia la Revoluţie. Fetele au făcut „uau“ şi apoi au tăcut. Ne apropiam de gară, cu ceva frică în oase, fără să auzim nimic din ceea ce trebuia să fie „subiectul“ plimbării noastre. Cînd am ajuns însă în dreptul coloanelor din faţa Gării de Nord, două pocnete seci, succesive ne-au făcut să tresărim. Era chiar ceea ce „căutam“. Se trăgea de undeva de pe acoperişul Hotelului Astoria sau de pe clădirea de deasupra barului Cerna. O mulţime de oameni speriaţi, simpli trecători îmbrăcaţi cu paltoane ponosite în culori terne, aşa cum era pe vremea aceea, au dat buzna să se adăpostească după coloane. Unii s-au trîntit pe burtă. Colegele mele o sfecliseră de-a binelea. „Uite că vedem şi aici ceea ce voiaţi“, le-am zis. Nu mi-au răspuns. Pocniturile încetaseră; de fapt, nu fuseseră mai mult de două. Ne uitam de după coloane, sperînd să vedem pe acoperişuri un fel de luptători ninja. Dar, nimic. Cînd lumea a mai prins curaj şi a început să iasă de după coloane, s-a auzit altă pocnitură. Cu toţii s-au întors la adăpost, ca un cîrd de păsări speriate. N-au trecut cinci minute, că dinspre B-dul I. G. Duca a apărut un tanc (cu şenile), în spatele căruia alerga o grupă de infanterişti. Ţineau armele în mîini iar căştile li se zguduiau pe capete în ritmul alergării sacadate.
Zgomotul făcut de tanc era infernal. Era pur şi simplu o scenă dintr-un film de război, cu români viteji care se bat cu nazişti ticăloşi. Lipseau însă naziştii. O clipă am privit spectacolul fascinaţi. Trei pocnituri atrăseseră o adevărată desfăşurare de forţe armate. Era de bine, era de rău?
Soldaţii s-au împărţit în două. Unii au rămas în spatele tancului, alţii au luat-o prin spatele coloanelor, pe acolo pe unde eram noi. Le-am văzut de aproape feţele roşii şi îngrozite. Ajunseserăm chiar în miezul conflictului. Un ofiţer ne-a strigat să intrăm în gară, avertizîndu-ne: „băi oameni buni, ăsta nu-i un spectacol“. Am dat buzna spre gară, moment în care s-au auzit iarăşi nişte pocnituri. Ne-am întors după coloane.
Soldaţii au răspuns cu lungi rafale trase undeva în sus, către acoperişurile de unde veneau pocniturile. Părea că nu prea ştiu în ce trag. Nu mai ţin minte dacă nu cumva şi tancul a tras un obuz în direcţia aia. Era o hărmălaie de nedescris. Timpul se dilatase şi aveam impresia că asist la o scenă trăită de alţii, că e imposibil să fac parte cu adevărat dintre protagonişti. Soldaţii au traversat B-dul Dinicu Golescu şi lucrurile s-au mai liniştit. Am mai aşteptat cîteva clipe şi apoi ne-am îndreptat repede şi cu mare teamă către staţia de metrou. Intraţi înăuntru, ne-am simţit în siguranţă şi atunci mi-am întrebat colegele: „Nu mai vreţi să mergem şi la Radio?“.
