Sfîrșitul lumii (jurnalistice?)

O compatrioată de-a noastră, emigrată încă din anii ’80 în Noua Zeelandă şi revenită, în vară, pe meleaguri mioritice, pentru a-şi revedea familia, a dorit, într-o seară, să urmărească un buletin de ştiri băştinaş. Cum rudele erau setate – pentru ora 19,00 – pe programele informative ale PRO TV-ului şi Antenei 1 (aflate, se ştie, în concurenţă acerbă), i-au oferit îndrăzneţei călătoare din Oceania o mostră de jurnalism vizual românesc. După primele cinci minute, doamna respira deja cu dificultate, frămîntîndu-şi mîinile spasmodic. La sfîrşitul primului calup de „ştiri“, atacul de panică i se declanşase plenar. Se ţinea de cap, cerînd, cu evidente semne de delir, o pastilă de Prozac. Apropiaţii au sunat la Ambulanţă. S-a declanşat un întreg circ sanitar care, ironic, a implicat, la sosirea doctorilor, şi apariţia cîtorva cameramani şi reporteriţe cu microfoanele întinse spre doamna în cauză (scuturată serios de fobia paroxistică) şi întrebări incisive, de genul: „Ne spuneţi şi nouă ce vi s-a întîmplat?“, „E adevărat că aţi încercat să vă sinucideţi?“, „Cine v-a descoperit în această stare?“, „Medicii au venit la timp, doamnă?“, „Aveţi ceva să vă reproşaţi?“, „Aţi consumat substanţe interzise?“. Femeia – rezidentă într-o ţară unde salvarea de către pompieri a unui pisoi izolat în copac reprezintă deja o ştire traumatizantă – a închis ochii, deznădăjduită, sub lumina reflectoarelor, lăsîndu-şi faţa acoperită cu masca de oxigen. 

Episodul nu trebuie, desigur, să ne surprindă. Mulţi români călătoresc astăzi şi pot face singuri diferenţa între ce înseamnă „informaţii“ la televiziunile din lumea civilizată şi ce înseamnă la noi. Pot compara uşor ideea de „jurnal“ TV din spaţiul vestic (şi nu numai) cu ideea de „buletin informativ“ autohton. Concluzia unei astfel de comparaţii nici nu mai merită comentată aici. Ar fi un motiv în plus pentru depresia colectivă. O vreme m-am consolat cu gîndul că setea financiară a trusturilor româneşti de presă („sete“ potolită, în domeniul vizualului, de obsesionalele „audienţe“) e firească în vremuri de „pionierat“ democratic, ea trecînd volens nolens înaintea autocenzurii deontologice. Pe măsură ce timpul a trecut însă, am realizat cu stupoare că, de fapt, România a intrat, jurnalistic vorbind, într-un cerc vicios, din care nu mai poate scăpa. Se pare că jurnalele televiziunilor comerciale naţionale nu mai reuşesc să fie decît aşa şi, lucru chiar mai grav, noile generaţii de reporteri şi redactori de ştiri nu mai ştiu să-şi exercite profesia decît aşa. Situaţia a ajuns, să recunoaştem, fără ieşire. „Ştiristul“ nostru „a uitat“, treptat, că nebunia mediatică avea cîndva o „scuză“ (neetică, dar cel puţin acceptabilă pe fondul unui capitalism sălbatic): banii. Acum, nici măcar rezultatul financiar nu mai constituie o prioritate. Oroarea a devenit modul de viaţă al ştirii româneşti, reprezintă însăşi esenţa ei. Redactorul şi reporterul nu mai sînt colportorii imundului, ci creatorii lui. 

Ştiristul autohton se hrăneşte din sentimentul terorii, spasmul repulsiei şi grimasa promiscuităţii – toate induse celorlalţi, adică publicului televizual şi, prin iradiere culturală, societăţii în ansamblu. El a dezvoltat voluptatea sadismului, deliciul unei subtile cruzimi, pornire teratologică satisfăcută doar cu condiţia traumatizării psihice a telespectatorului. Pur şi simplu, la canalele de televiziune din România (şi, cu precădere, la cele două menţionate), nu se mai transmit buletine informative, ci se fac experimente psihologice, demne de pregătirea soldaţilor americani din trupele speciale SEAL. În iulie, PRO TV-ul îşi deschidea jurnalul prezentat de Andreea Esca, terifiant, cu un anunţ mare cît ecranul televizorului (pe fond muzical de film horror, varianta hard): „Vine apa! Fugiţi!“. Literele trepidau stroboscopic, generînd, inevitabil, panică. Ulterior, pe parcursul declanşării faimosului „tsunami solar“, la Antena 1, Andreea Berecleanu a pregătit o „ediţie specială“ (în debutul „ştirilor“ propriu-zise), unde, vorbind despre datele tehnice transmise de NASA cu privire la furtunile solare, ne-a anunţat sosirea... Apocalipsei. Nu exagerez deloc. Sobra soţie a veselului Andrei Zaharescu a afirmat, după descrierea respectivului fenomen natural (petrecut, de altfel, şi altădată în trecutul istoric al Terrei!), cu ton gnomic şi privire fixă (psihiatrii englezi numesc acest look morbid vacant fixedness!), că „ne aflăm în faţa unei catastrofe majore“, iar „comunicatul NASA sună apocaliptic“, noi avînd obligaţia „să ne îngrijorăm“. Inutil de precizat că, în fundal, se auzea muzică religioasă de final de eon. Într-un anumit sens, doamna Berecleanu (şi-)a împlint visul ştiristului român de „şcoală nouă“ – acela de a transmite sfîrşitul lumii în direct. Aici, se înţelege, nu mai primează nici banii, nici audienţele, nici fiorul „evenimentului“ fatal. Avem de-a face numai cu sadismul sceleratului mizantrop care – anunţînd dezastrul – se crede însuşi Dumnezeu. În fond, aşa se conturează portretul-robot al redactorului de ştiri: un monomaniac cu puseuri de necrofilie, pentru care suferinţa e mereu problema alterităţii, nu şi a lui. Ştiristul se situează deasupra multitudinii, contemplîndu-i acesteia, cu zîmbet sardonic, vulnerabilitatea.  

Visez şi eu, prin urmare, momentul cînd vom vedea, live, apocalipsa televiziunilor româneşti de doi lei, cu diverşi ipochimeni fugind ca potîrnichile din calea unui tsunami al profesionalismului jurnalistic.