Stalin, contemporanul nostru

Cu 80 de ani în urmă, în toamna lui 1930, Iosif Stalin a impus o politică ce a schimbat cursul istoriei şi a dus la zeci de milioane de morţi, de-a lungul deceniilor, în întreaga lume. Într-o campanie importantă şi violentă de „colectivizare“, el a adus agricultura sovietică sub controlul statului. Stalin a continuat colectivizarea, în ciuda rezistenţei masive care a urmat cînd autorităţile sovietice au încercat prima oară să introducă această politică, în primăvara precedentă. Conducerea sovietică s-a bazat atunci pe împuşcări şi deportări în Gulag, pentru a se impune în faţa opoziţiei. Totuşi, cetăţenii sovietici au rezistat în număr mare; nomazii kazahi au fugit în China, ţăranii ucraineni – în Polonia. 

În toamnă, împuşcările şi deportările au continuat, fiind completate de constrîngerea economică. Ţăranii erau supuşi unor taxe pînă intrau în sistemul colectiv, iar fermelor colectivizate li s-a permis să ia în stăpînire seminţele pentru semănat ale ţăranilor, folosite pentru a planta recolta de anul următor. Odată ce sectorul agricol al URSS a fost colectivizat, a început foametea. Privîndu-i pe ţărani de pămîntul lor şi transformîndu-i de facto în angajaţi ai statului, gospodăriile agricole colective i-au permis Moscovei să controleze atît oamenii cît şi producţia lor. Dar control nu înseamnă creaţie. S-a dovedit imposibil să-i transforme pe nomazii Asiei Centrale în fermieri productivi, într-un singur sezon de cultivat. Începînd cu 1930, aproximativ 1,3 milioane de oameni au murit de foame în Kazakhstan, în timp ce culturile lor sărăcăcioase erau revendicate conform directivelor centrale.  

În Ucraina, recolta nu a corespuns aşteptărilor, în 1931. Motive erau nenumărate: vremea neprielnică, vietăţi dăunătoare, lipsa forţei animale, după ce ţăranii au ales să-şi sacrifice şeptelul, decît să îl piardă în favoarea sistemului colectiv, lipsa tractoarelor, împuşcarea şi deportarea celor mai buni gospodari, precum şi întîrzierea semănatului şi recoltatului cauzată chiar de colectivizare.  

„Cum se aşteaptă de la noi să construim economia socialistă – a întrebat un ţăran ucrainean – dacă sîntem cu toţii osîndiţi la foame?“ Acum ştim, după 20 de ani de discutare a documentelor sovietice, că în 1932 Stalin a transformat cu bună ştiinţă colectivizarea foametei din Ucraina într-o campanie deliberată de foamete motivată politic. Stalin a prezentat eşecul recoltelor drept un semn al rezistenţei naţionale ucrainene, pretinzînd fermitate mai degrabă decît concesii.  

Cum foametea s-a răspîndit în acea vară, Stalin şi-a rafinat explicaţia: foamea era un sabotaj, activiştii comunişti locali erau sabotorii, protejaţi de autorităţi înalte, şi erau plătiţi cu toţii de către spioni străini. În toamna lui 1932, Kremlinul a emis o serie de decrete care garantau morţi în masă. Unul dintre ele tăia întreaga aprovizionare către comunităţile care nu reuşiseră să-şi atingă cota de grîne.    

Între timp, comuniştii au luat toată hrana pe care au găsit-o, „pînă la ultimul grăunte“ – după cum îşi amintea un ţăran – şi, la începutul lui 1933, graniţele Ucrainei sovietice erau izolate, astfel încît cei înfometaţi să nu poată cere ajutor. Ţărani pe moarte şi-au cules recolta de primăvară sub supravegherea turnurilor de pază. Mai mult de 5 milioane de oameni din URSS au murit înfometaţi sau din cauza altor boli legate de foame, la începutul anilor ’30, 3,3 milioane dintre ei în Ucraina, dintre care în jur de 3 milioane ar fi supravieţuit dacă Stalin ar fi încetat pur şi simplu revendicarea culturilor şi exporturile, preţ de cîteva luni, şi le-ar fi oferit oamenilor accesul la magaziile de cereale.  

Aceste evenimente au rămas în centrul politicii est-europene pînă în zilele noastre. În fiecare noiembrie, ucrainenii comemorează victimele din 1933. Dar Viktor Ianukovici, actualul preşedinte al Ucrainei, neagă suferinţele deosebite ale poporului ucrainean – o încuviinţare a povestirii istorice oficiale a Rusiei, care caută să umbrească răul caracteristic al colectivizării şi să-l înfăţişeze drept o tragedie atît de vagă, încît nu are făptaşi sau victime clare.  

Rafal Lemkin, avocatul polonezo-evreu care a pus bazele conceptului de „genocid“ şi a inventat termenul, nu ar fi fost de acord: el a numit foametea ucraineană un caz clasic de genocid sovietic. După cum ştia Lemkin, teroarea a urmat foametei: ţăranii care au supravieţuit foamei şi Gulagului au devenit următoarele victime ale lui Stalin. Marea Teroare din 1937-1938 a început cu o campanie de împuşcări – îndreptate mai cu seamă spre ţărani –, care a curmat 386.798 de vieţi de-a lungul Uniunii Sovietice, un număr disproporţionat  fiind în Ucraina. 

Colectivizarea aruncă o umbră grea. Cînd Germania nazistă a invadat Uniunea Sovietică vestică, nemţii au păstrat intacte fermele colectivizate. Le-au privit ca pe un instrument care le-ar permite să folsească hrana ucraineană în scopuri proprii şi să înfometeze pe cine doreau.  După revoluţia lui Mao din 1948, comuniştii chinezi au urmat modelul stalinist de dezvoltare. Acest lucru a însemnat că vreo 30 de milioane de chinezi au murit de foame între 1958-1961, din cauza unei foamete similare celei din Uniunea Sovietică. Colectivizarea maoistă a fost de asemenea urmată de campanii de împuşcări în masă.  

Chiar şi în zilele noastre, agricultura colectivă stă la baza puterii tiranice din Coreea de Nord, unde sute de mii de oameni au făcut foamea în anii ’90. Şi în Belarus, ultima dictatură a Europei, gospodăriile agricole colective nu au fost desfiinţate şi un fost director al unei astfel de gospodării, Aleksandr Lukaşenko, conduce ţara. Lukaşenko candidează în decembrie pentru cel de-al patrulea mandat prezidenţial consecutiv. Controlînd pămîntul, el controlează şi votul. La 80 de ani după campania de colectivizare, lumea lui Stalin rămîne cu noi.  

Timothy Snyder este profesor de istorie la Universitatea Yale. Cea mai recentă carte a sa este Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin.

Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2010
www.project-syndicate.org 

traducere de Patricia MIHAIL