EDITORIALE ȘI OPINII

Dacă la Rimbaud lumea începe cu cîteva rîsete de copii, la noi, la Dilema, totul a început cu hazul titlului. Am prins o perioadă grea pentru botez: mureau sau erau pe moarte titluri fabuloase, cum de la Moftul român, supremul, nu mai trecuseră prin mintea românului: Mangafaua, Microbistul, Fraierul român, The Foamea, Robinson.

Instituţia culturii alternative din perioada comunistă a avut o sumedenie de chipuri. De la şcolile neoficiale ale unor maeştri care adunau în preajma lor, cu riscuri, cîţiva adepţi ai culturii sistematice, pînă la credincioşii cultelor interzise care păstrau canoanele credinţei prin educaţie discretă, în familie.

România e în handbal ceea ce e Egiptul în general – o naţiune ale cărei piramide par construite de alţii. Aşa privind lucrurile, sîntem o bizarerie: ne-am pus lumea la picioare după care am plecat să ne culcăm vreo cîteva mii de ani, ca vrăjitorul Merlin.

Era iarnă şi unitatea militară avea nevoie de încălzire şi apă caldă, chiar dacă de această din urmă invenţie, noi, soldaţii, aveam parte cel mult o dată pe săptămînă, timp de cîteva minute. Ne învăţaserăm să facem duş cu apă rece, oricît de frig ar fi fost, iar din sala de baie se auzeau zilnic urletele celor care făceau asta.

Şi totuşi... Ne declarăm fraţi cu codrul pentru a-i avertiza pe toţi că nicăieri nu se fură ca-n codru; şi ne naştem în casă de lemn şi murim în biserică de lemn, dar cînd e, la o adică, să ne construim propria viaţă, ne urăm cu ochii umezi de speranţă „casă de piatră!“.

De ce locuiesc traficanţii de droguri cu mamele lor? Uite o întrebare despre care nu ştiaţi că vă chinuie. Şi răspunsul este simplu: pentru că industria drogurilor seamănă foarte mult cu Hollywoodul. Adică doar foarte puţini din vîrf fac bani buni, restul se ratează şi trăiesc din bani foarte puţini, sperînd că vor da, la un moment dat lovitura.

Cred că merită să ne întrebăm ce este o întrebare. Care e rostul ei? Care îi sînt strategiile? Există reguli, tehnici de a întreba? Evident, n-o să fac, în cele ce urmează, teoria chibritului. Pornesc de la materia pe care mi-o oferă întrebările primite pînă acum.

Cu chiu, cu vai, legea educaţiei a fost promulgată. Preşedintele ţării s-a simţit dator cu o conferinţă de presă specială, la o asemenea ocazie. Într-un fel, apariţia acestei legi i se datorează în mare măsură. Să ne amintim că, iniţial, a existat o Comisie prezidenţială care a realizat un raport asupra stadiului educaţiei în România.

Presa sportivă din toată lumea trăieşte din transferurile jucătorilor. „Trăieşte“ e o vocabulă sofisticată avînd în vedere starea ziarelor, dar să-i zicem aşa, de dragul convenţiei. Cluburile însele au ajuns la rafinamente de marketing demne de marile companii.

Fac parte dintr-o minoritate a orăşenilor români care nu au şi nu au avut vreodată bunici la ţară. De aceea, am trăit experienţele esenţiale ale copilăriei de dinainte de Internet, precum ar fi tacticile de căţărare în corcoduş, furtul de cireşe din pomii vecinilor şi fotbalul pe maidan undeva, între Bătător şi Strada-cu-case.

"Din ce în ce mai des, mi-e teamă că o să dezamăgesc teribil, că o să dovedesc lipsa mea de calificare pentru această funcţie, că în ciuda bunei mele credinţe o să continui să fac greşeli din ce în ce mai mari, că o să încetez să mai merit încredere şi, prin urmare, că o să pierd dreptul să fac ceea ce fac."

Sensibilitatea faţă de valoarea monumentelor istorice şi, prin urmare, preocuparea de a evita distrugerea lor au apărut numai de la Renaştere, cînd cei dintîi învăţaţi moderni au dobîndit conştiinţa diferenţei dintre vremea în care trăiau şi un trecut pe care-l admirau.

În ierarhiile grupurilor de prieteni care evadau simbolic, locul de frunte era ocupat, de obicei, de cel care reuşea să atingă două niveluri de performanţă în acelaşi timp. Să deţină şi să fi citit cît mai multe cărţi, dar să fie şi posesorul celei mai bogate colecţii de viniluri, casete audio şi benzi de magnetofon.

O Dacia Nova roşie a frînat brusc şi zgomotos înaintea unei treceri de pietoni, pentru a-l lăsa să treacă pe un individ cu cizme ciocate şi căciulă de blană. Era dreptul lui să treacă pe acolo, dar nici şoferiţa nu putea fi acuzată că nu a frînat. Pietonul s-a speriat şi a reacţionat în mod clasic: „Mîţa dracului, cu cine ţi-a pus colacul în mînă“.

„România a devenit o ţară de mămici şi bebeluşi!“ – s-a revoltat nu de mult preşedintele nostru. N-a prea găsit nici obiectul, nici momentul potrivit pentru această ieşire publică, dar în privinţa diminutivelor are dreptate, ce să zic. Doar că asta o ştiam şi noi, muritorii de rînd...

Criza economică globală naşte o nouă literatură economică sau măcar aduce în prim-plan o subspecie marginalizată pînă acum: economia crizelor. Economiştii care se ocupau de aşa ceva pînă acum erau văzuţi ca nişte tipi ursuzi şi puşi pe dat veşti rele cînd restul lumii se bucura de creşterea economică.

Carevasăzică, dragă Ion, m-ai dat la gazetă! În ce mă priveşte, cînd intru în divergenţă cu un prieten, prefer să-i dau un telefon. Sau să-i scriu, sau să-i trimit un mail. Pînă de curînd, şi tu făceai aşa. Ai recurs, sever, dar amical, la poşta electronică, fie cînd te-a deranjat opinia mea favorabilă despre cartea lui Liviu Bordaş, fie cînd, cu ani în urmă, te-a contrariat decizia mea de a da unor burse NEC numele lui Petre Ţuţea.

Apărut relativ recent, Presseurop.eu reprezintă un model eficient de „presă continentală“. Publică articole în zece limbi (cehă, olandeză, engleză, franceză, germană, italiană, polonă, portugheză, română, spaniolă) şi preia materiale din cele mai bune ziare şi reviste ale ţărilor europene.

Într-o seară liniştită de toamnă, într-o companie plăcută, într-unul dintre cele mai selecte cartiere bucureştene, o replică a doamnei ambasador m-a pus pe gînduri. Soţul său, reprezentantul diplomatic al Germaniei, organizase o cină pentru o mînă de ziarişti.

Prima. Prin 1906, undeva într-o garsonieră înghesuită a marelui New York (probabil), locuiau cu chirie de 8 dolari pe săptămînă dl James Dillingham Young şi soţia lui, Della. Se iubeau frumos şi asta îi făcea să treacă peste necazurile sărăciei tot mai apăsătoare, după ce venitul lui Jim coborîse de la 30, la 20 de dolari pe săptămînă.

Solidaritatea celor care urmăresc această rubrică şi simt ca şi mine mîhnirea de a trăi într-un oraş care devine de nerecunoscut se manifestă prin scrisorile care-mi semnalează demolări de clădiri vechi sau cuprind corespondenţa purtată de dînşii cu Primăria, cu privire la aceste intervenţii. Astfel, a început să se formeze o arhivă, din care transmit cititorilor mei două documente, cred, semnificative.

Unul dintre cele mai vechi monumente din Iaşi riscă să dispară. În urmă cu şase luni, unul dintre braţele Crucii lui Ferentz s-a rupt, şi nici după aceea autorităţile care o au în patrimoniu n-au luat nici o măsură pentru protejarea ei.

Pentru unii, nu puţini, discul era mult mai important decît toate celelalte obiecte care se găseau în „bocceluţa“, în „trusa de urgenţă“ a transfugului simbolic. Colecţia de viniluri era o poartă de evadare imaginară spre libertate, o modalitate de a participa la spectacolul unei lumi interzise, dar şi un semn al recunoaşterii în public.

De cîţiva ani, asist la un fenomen extrem de ciudat: dispariţia din societatea noastră a oamenilor de calitate (nu puţini), pe care îi cunosc sau despre care cel puţin am auzit. Nota bene: nu mă refer nici la moartea, şi nici la plecarea lor definitivă din ţară.

În zilele mahmure şi cenuşii de după sărbători, lumea se gîndeşte să-şi reintre în ritm, avînd încă în cap aburii petrecerilor. Unora le-au ieşit mai bine, altora mai rău, iar pentru unii există suficiente motive de reflecţie asupra a ceea ce înseamnă beţia în viaţa omului.

După sărbători, în noul an, codru’ aşteaptă să-nverzească şi românu’ să-nflorească. Ne e greu, dar la anul va fi mai bine – spun, pe scurt, toate felicitările cu care ne încurajăm reciproc în această perioadă, adăugînd, eventual, un Doamne’ajută, în final. Ciclurile vegetale ale ţării sînt cuprinse deja de presimţirea sevei ce va să vie...

Comunismul nu a fost o idee bună, prost aplicată. De fapt, a fost o idee proastă, imbecil aplicată. Şi nici nu ar fi putut să fie aplicată mai bine, pur şi simplu economia nu poate fi planificată în detaliu de sus, oricît de inteligenţi ar fi oamenii care încearcă asta (lasă că în practică erau proşti făcuţi grămadă).

În fiecare an, am sentimentul că sărbătorile, în loc să suspende timpul, tind, din ce în ce mai apăsat, să îl accelereze. Mai întîi, intervalul festiv s-a scurtat: se lucrează pînă în ultimul moment. Dezlănţuit, lacom, precipitat, ca dinaintea unui sfîrşit, a unei întreruperi catastrofale, care trebuie amînată cît mai mult cu putinţă.

Fostul comisar european Leonard Orban a pus punctul pe i în legătură cu aderarea la Spaţiul Schengen: problema nu e dacă vom fi amînaţi, ci cît vom fi amînaţi. Şi aduce şi argumente. Între altele, face legătura între politicienii occidentali şi cetăţenii din ţările lor: „Această lărgire a Spaţiului Schengen a fost văzută negativ şi e o tendinţă care se accentuează în statele membre."

Imaginaţi-vă că, în blocul de zece etaje în care locuiesc, vecinii au decis să organizăm un soi de CAR. Ştiţi dumneavoastră, mecanismul acela în care fiecare cotizează lunar spre un fond comun, pentru ca, din timp în timp, în funcţie de nevoi, unul dintre participanţi să poată extrage nişte bani.

Woodrow Wilson care, înainte să devină preşedintele Statelor Unite, a fost rectorul Universităţii Princeton, nu este niciodată prea departe de universitate. Portretul său la scară mare priveşte afară, peste sala de mese, spre Colegiul Wilson, iar Prospect House, cantina la care ia masa corpul profesoral, i-a slujit drept casă, pe vremea cînd se afla la conducerea universităţii.

Fiindcă ne aflăm în vremea de prăznuire a Naşterii lui Iisus Hristos, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru, m-am gîndit să spun cîteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat şi dumnezeiesc praznic al mîntuirii întregii lumi. Aţi văzut că atunci cînd vine primăvara, mai întîi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale pînă la noi.

A fost odată o statuie a lui Lenin de Baraschi. Povestesc bătrînii că, ştiţi dumneavoastră de ce, momentul favorabil trecuse înainte ca statuia să fie gata, şi atunci artistul a trecut la modificări radicale: l-a bărbierit pe Lenin, i-a pus o pălărie în cap ca să ascundă chelia, şi a fost să fie Caragiale.

Evadarea simbolică deschidea în minţile multora dintre noi o plajă imaginară, însorită şi vastă. Devenise un reflex asumat să trăieşti cu trupul în comunism, iar cu aspiraţiile, cu idealurile, cu sufletul – în povestea despre Vest. În imaginea pe care o aveam despre Vest – din cărţi, din filme, din muzici, din mărfuri rostuite „pe şestache“, din ambalajele care rămîneau de la aceste mărfuri, pe care le refoloseam, ca nişte naufragiaţi.

Cîţi dintre noi n-or fi vrut, măcar uneori, să facă lucruri nemaipomenite. Cîţi nu s-or fi visat mari eroi, mari artişti, mari gînditori sau mari conducători, avînd modele din cărţi, din filme sau de la televizor (poate şi de pe YouTube). Cu cît mai multe canale prin care să poţi descoperi lumea în mod indirect, cu atît mai multe iluzii posibile.

Şi iar a venit Crăciunul, şi iar am mîncat ca românul de sărbători... Mai întîi şi mai întîi porcăriile, printre care s-au amestecat însă şi ceva cîrnaţi de oaie, ceva pastramă de raţă şi Dumnezeu ştie ce alte orătănii. Pe de altă parte, brînzeturi, de vreo zece feluri, bune de să trezească interesul chiar şi unui francez.

Pentru mine, este cartea anului: România şi Europa – Acumularea decalajelor (1500-2010), de Bogdan Murgescu, apărută la Polirom. Am făcut şi un interviu lung cu profesorul Murgescu, care va fi publicat în februarie în revista Dilemateca, o discuţie despre proiectele ratate de dezvoltare ale României, despre mituri economice care ne bîntuie şi despre posibile lecţii pe care le putem trage din istorie.

În urma protestului pe care l-am semnat împreună cu alţi nouă colegi în apărarea Eugeniei Vodă, au apărut tot soiul de comentarii, care dovedesc ce periculoasă este, în orice dezbatere, abandonarea bunului-simţ.

Stat de drept? Nu se poate. E prea devreme. Deputaţii votează „emoţional“. Sîntem un popor emoţional, de altfel. Dacă vreunul fură un fleac, se găseşte altul care să spună „lasă-l, dom’le, o fi avînd şi el necazuri“. Dacă vreun demnitar fură (sau nu fură, nu ştim, n-avem încă o decizie a instanţei), gaşca din jurul lui îi „ţine spatele“ cît poate.

Acum cîţiva ani, fiind mereu nehotărît ce cadou ar trebui să-i cumpăr soţiei (de Crăciun, de Ziua ei, de 8 Martie), am întrebat-o pe şleau: „Cucoană, ce e acela cadou pentru tine, ce ţi-ai dori?“. Drept urmare, mi-a dat definiţia cadoului potrivit: „Ceva ce mi-aş dori, dar nu mi-aş cumpăra eu însămi“.

Mai mult ca de obicei, zilele astea mi-a fost dor de Matei Călinescu. Nu ştiu de ce – insondabilele resorturi ale memoriei afective! M-am gîndit mult la el în zilele din urmă. Aseară, mă plimbam prin cartier şi am trecut pe lîngă micul restaurant libanez unde ne întîlneam pentru prînz de cîte ori venea în Bucureşti.

Pe culoarele Facultăţii de Istorie din Bucureşti au apărut afişe care atrag atenţia studenţilor asupra existenţei unui proiect care ar trebui să-i intereseze. Se caută colaboratori pentru finalizarea unui studiu început acum patru ani pentru evidenţa patrimoniului arhitectonic al Capitalei.