Răspuns la scrisoarea deschisă a lui Andrei Pleșu

Dragă Andrei, 

De ce este aşa de rău să ne certăm în public? Şi înţeleptul se gîlcevea cu lumea. La urma urmelor, ar merita şi cititorii tăi şi ai mei să aibă parte de o discuţie urbană. Aşa deduc nu atît din scrisoarea ta cît din multele comentarii în marginea răspunsului meu din Observator cultural şi, mai recent, la articolul meu din 22, unde găsesc o lume care se exprimă civilizat şi deseori cu subtilitate. În schimb, scrisoarea voastră, a celor zece, a produs o revărsare de ură cum n-am mai văzut de mult. Toţi bătrînii legionari, toţi resentimentarii, toţi ideologii înţepeniţi în ideile de acum optzeci de ani, sute, poate mii de rromâni verzi au urlat de plăcere; şi-au spus: „Acum e momentul fraţilor, s-a dat drumul la antisemitism şi la cultul Căpitanului“! Nici un moment nu am crezut că tu sau alţi semnatari ai „Scrisorii celor zece“ aţi putea fi criptolegionari. Dar, ca oameni înţelepţi şi cu răspundere ce sînteţi, puteaţi şi trebuia să prevedeţi că veţi declanşa acest val de ură în care s-a vorbit de gazare, de săpun etc. Nu voi, evident, sînteţi adepţii „Protocoalelor“. Dar toţi aceştia, excitaţi de reacţia voastră, au ieşit din găoace, ca la comandă.

Eu am semnat apelul contra emisiunii d-nei Vodă. Voi aţi publicat, ulterior, unul de sens contrar; aţi adus discuţia în public. Nu era natural să răspund, tot public? Amicus Plato sed magis amica veritas. Perfect se aplică vorbele astea de demult situaţiei dintre noi.

Pe Adrian Păunescu, Dumnezeu să-l ierte, l-am criticat, în viaţă fiind. Dar, în fine, a murit un personaj public, prezent pe scenă chiar şi cu un sfert de oră înainte de-a muri. S-a produs o emoţie care era vie, era actuală. Uniunea Scriitorilor a reacţionat printr-un necrolog. Bine ar fi ca românul să nu trăiască în ritmul funeraliilor şi al parastaselor. Dar, pînă la noi ordine, aşa arată obiceiul pămîntului. Şi despre Căpitanul se poate vorbi la TV. Totuşi, am susţinut, prezentatorul trebuia să caute a păstra echilibrul, să dea posibilitatea spectatorului să-şi facă o opinie mai completă. Poate că s-a zăpăcit. Nu văd răul în a i se atrage atenţia.

Deci: chiar este de „extremă stîngă“ faptul de-a te alarma de o astfel de derivă? A fi „antifascist“ (să zicem aşa, pentru simplificare), înseamnă neapărat a fi „bolşevic“? Mie mi se pare că nu. Şi continui să fiu dezolat că în România condamnarea extremei stîngi şi a extremei drepte s-a făcut asimetric. Sigur ar fi fost mai demn, mai puternic, mai convingător dacă cele două extreme ar fi fost tratate solidar. Sînt sigur că ai citit Despre legionari de Codreanu şi pamfletele imunde ale lui Paulescu. Vorbele sînt fapte! Ştii ce s-a petrecut la Iaşi şi în Transnistria. Fără acea propagandă absolut bestială, poate nu ar fi existat în acelaşi grad asemenea orori, uciderile în masă, trenurile morţii... La noi extremismul de dreapta e prea repede expediat în cufărul cu amnezii. Nu vă fac procese de intenţie, nu discern la voi, semnatarii (ca tine în ce mă priveşte), „hăţişuri“ „psihanalizabile“ (în paranteză, un mod nu prea elegant de-a închide gura preopinentului). Dar regret profund că voi, mari formatori de opinie, aveţi două măsuri diferite pentru două ideologii asemănătoare.

Monica Lovinescu, a spus, prin 1990, cam aşa celor care o întrebau dacă nu trebuie criticate toate totalitarismele : „de «criticat» Dreapta ne arde nouă acum“? Şi „acum“ am rămas, de atunci şi în vecii vecilor. O respect pe Monica Lovinescu, îi sînt personal recunoscător (am povestit asta). A fost, ca şi Ierunca, o forţă, un stîlp al opoziţiei, de care tremurau şi tipii de la Comitetul Central. Dar, dînd această îndrumare, Monica a greşit. Şi nu atît ea, ci cei care au eternizat principiul asimetriei în critica totalitarismului. Iată unul din păcatele strămoşeşti ale României contemporane. Însă pacea, chiar imperfectă şi puţin prezentabilă cum este pacea noastră, impune alte strategii. Bine era dacă nişte oameni influenţi ca voi ar fi încercat să iasă din acest cerc de cretă. Un mare bine, pentru întreaga societate românească. Ţi-o spun eu, ca om bătrîn. Avem nevoie de puţină perspectivă, de o mai adîncă privire în trecut. Există un ieri, dar şi un alaltăieri ale istoriei, ele trebuie mereu considerate dacă vrem să facem proiectul unei societăţi mai umane şi mai libere. Voi aţi putea contribui la asta. Dar vreţi? 

Cu încredere, Ion Vianu 
 

Răspunsul lui Andrei Pleşu

Dragă Ion, diferenţa dintre noi e, în fond, următoarea: ţie ţi se pare că atac ziua de „ieri” şi nu atac destul ziua de „alaltăieri”. Adică practic dubla măsură. Tu, în schimb, echidistant, vorbeşti de „emoţia vie” stîrnită de moartea lui Păunescu. Ai dreptate: a fi antifascist nu e totuna cu a fi bolşevic. Dar atunci de ce simt, printre rîndurile tale, că a fi anticomunist e, niţeluş, a fi fascist? Cît despre reacţiile stîrnite pe forum, te sfătuiesc să nu le transformi în criteriu de judecată. Scriu, săptămînal, mai mult decît tine şi ecourile forumiştilor „mei”, indiferent despre ce scriu, ar trebui să mă determine, dacă aş fi mai slab de înger, să nu mai scriu nimic. De aici încolo însă, discuţia dintre noi nu mai are sens: ar fi simpla coreografie a unei perechi aflate în „nepotrivire de caracter”. Oricum, m-a interesat să constat că semnătura ta pe protestul lui Goma şi plecarea ta din România anilor ’70 au avut ca motivaţie reală antifascismul. E o perspectivă cu totul nouă asupra disidenţei autohtone. Aş spune că reacţia ta din momentul de faţă este replica, în oglindă, la reacţia dnei Lovinescu, pe care o incriminezi. „De dreapta ne arde nouă acum?” – spunea dînsa. „De stînga ne arde nouă acum?” – spui tu. În ce mă priveşte, cred că ar trebui să ne ardă de amîndouă. Pe tine însă te îngrijorează mai puţin nostalgia după Ceauşescu a 75% dintre români şi mai mult delirul cîtorva moşnegi şi al unor bezmetici legionaroizi, fascinaţi de figura Căpitanului. În Occidentul pe care îl preferi lucrurile sînt mult mai bine aşezate: acolo nimeni nu prea mai îndrăzneşte să cocheteze cu nazismul. În schimb, mitologia comunismului de „bună intenţie”, compromis prin proastă aplicare, e universal victorioasă. S-ar putea, deci, ca, pînă la urmă, să ai cîştig de cauză. Sper să n-apuc. 

A. P.