Dezordinea simbolică (VII) - discul de vinil
Unul dintre marile semne ale evadării simbolice – un adevărat reper de recunoaştere a celui care alegea calea exodului imaginar spre lumea liberă – era discul de vinil. În multe cercuri de prieteni, dar şi dincolo de acestea, ca semn de recunoaştere în lumea străzii, vinilul a ocupat, pentru multă vreme, poziţia de frunte în ierarhia simbolurilor evadării. Pentru mulţi, ascultarea de muzici venite din Occident şi colecţionarea de discuri, benzi de magnetofon şi casete audio deveniseră un scop în viaţă, un fel de a exista, o carieră, o meserie în toată regula.
Pentru unii, nu puţini, discul era mult mai important decît toate celelalte obiecte care se găseau în „bocceluţa“, în „trusa de urgenţă“ a transfugului simbolic. Colecţia de viniluri era o poartă de evadare imaginară spre libertate, o modalitate de a participa la spectacolul unei lumi interzise, dar şi un semn al recunoaşterii în public, un marcaj al apartenenţei la o lume care construia, în imaginaţie, un spaţiu alternativ, o lume paralelă.
Defilarea pe stradă, cu unul sau mai multe discuri de vinil sub braţ, devenise pentru unii un obicei care făcea parte din programul zilnic. Dincolo de amuzamentul de la prima vedere, de ironiile care se puteau face pe seama unui asemenea fapt, scoaterea la plimbare a discurilor nu era doar o paradă a unora care „se dădeau mari“ sau aveau chef să-şi „facă numărul“ în public. Deseori, acest act de exprimare publică era, pe lîngă valoarea lui de semn al recunoaşterii, o declaraţie cît se poate de clară a apartenenţei la o lume care adoptase un set de valori foarte diferite de cele ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Discul de vinil depăşea cu mult valoarea simbolică a hainelor la modă, a frezelor sau a altor accesorii care funcţionau, în spaţiul public, ca semne de recunoaştere. Vinilul era semnul precis şi ultim al apartenenţei la o lume care îşi configurase un spaţiu de evadare imaginară bine delimitat, un univers în care documentul de acces şi viza de intrare se întîlneau în acelaşi obiect, ca într-un paşaport imaginar, ca într-un mega-semn care funcţiona, atît la nivel simbolic, pe post de loc geometric al valorii, cît şi la nivel practic, prin puterea de a purta în sine definiţia absolută a lumii libere – muzica.
Dar, ca orice fenomen care capătă dimensiune şi coagulează în jurul său un tip de comunitate, discul de vinil a devenit şi piatra de temelie a unei instituţii. În fiecare dintre oraşele ţării exista cel puţin un „guru“ al muzicilor, un personaj care se bucura de un respect deosebit în comunitatea din care făcea parte. Cu cît mai mare colecţia de discuri, cu cît mai vaste cunoştinţele despre trupe, componenţe, ani de apariţii ale albumelor, versuri ale pieselor muzicale şi poveşti despre membrii grupurilor, cu atît mai mare statutul de lider spiritual. De cele mai multe ori, aceste personaje oficiau adevărate cursuri şi seminarii care nu se opreau doar la muzici, ci se îndreptau spre poezie, literatură universală, literatură naţională interzisă de regim, cinematografie, spre orice zonă a culturii care contravenea regulilor rigide ale partidului-stat.
Profilul unui „guru“ al culturii alternative nu avea datele unui portret-robot unic. Existau personaje care, făcînd mica bişniţă cu mărfuri din Vest, sesizaseră cererea „pieţei“ de prieteni şi cunoştinţe pentru marfă culturală şi, firesc, asemenea oricărui antreprenor serios de pe lumea asta, răspundeau cererii, orientîndu-se spre „rostuirea“ de cărţi, reviste, dicţionare, discuri, casete audio şi, mai tîrziu, casete video. Mulţi făcuseră o meserie în toată regula din vînzarea de discuri şi din copierea de benzi de magnetofon şi casete audio. Locuinţele lor erau cele mai cunoscute locuri de pelerinaj cultural. Instituţia copierii de muzici căpătase o asemenea dimensiune, încît se semi-oficializase la un moment dat. Pe lîngă magazinele centrale din oraşele mari, pe lîngă casele de cultură ale sindicatelor şi cooperaţiile meşteşugăreşti din localităţile mai mici, apăruseră studiouri de înregistrări care multiplicau casete şi benzi de magnetofon la nivel industrial. Ca şi la postul public de radio, la discoteci sau la formaţiile care cîntau în restaurante, partidul stabilise pentru studiourile de înregistrări audio o cotă majoritară, obligatorie, de muzică românească. Evident că mai nimeni nu respecta această cotă. Dar partidul acceptase, semioficial şi cît se poate de explicit, că multiplicarea muzicilor devenise un fenomen naţional ale cărui dimensiuni nu puteau fi ignorate.
Un alt profil de „guru“ era cel care transforma copierea de muzici, dintr-o ocupaţie care aducea un venit suplimentar, într-o formă de apostolat cultural. Personajele din categoria asta erau, de cele mai multe ori, repere notorii ale comunităţii. La ei acasă şi pe baza criteriilor pe care ei le stabileau, se construiau grilele de apreciere a valorilor culturii. Ei erau furnizorii de marfă culturală, dar şi instanţa supremă de judecată asupra calităţii actului artistic. Însă tot ei erau, în acelaşi timp, şi şcoala alternativă, instituţia neoficială a educaţiei care nu accepta felul de înţelegere a valorilor impuse de către partidul-stat. La ei, copierea de muzici nu se făcea pentru a mai cîştiga un ban în plus, ci din raţiuni de solidaritate culturală, care se traduceau prin audiţiile muzicale făcute pentru grupuri de prieteni, şi prin împrumutarea de cărţi şi reviste, ale căror conţinuturi se dezbăteau apoi, se interpretau, în cenacluri neoficiale, în bucătării de blocuri proletare, la fum de ţigări fără filtru, în jurul vodcilor ruseşti şi al surogatului de cafea.
(va urma)
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
