Iluzii
Cîţi dintre noi n-or fi vrut, măcar uneori, să facă lucruri nemaipomenite. Cîţi nu s-or fi visat mari eroi, mari artişti, mari gînditori sau mari conducători, avînd modele din cărţi, din filme sau de la televizor (poate şi de pe YouTube). Cu cît mai multe canale prin care să poţi descoperi lumea în mod indirect, cu atît mai multe iluzii posibile.
Eu, bunăoară, mărturisesc că am invidiat mereu serviciul şi reverul de spadasin al lui Pete Sampras. Visam să pot lovi şi eu aşa. Dar dacă tenis mai jucam, de cîntat, n-am cîntat niciodată. Şi totuşi, de cîte ori nu mi-aş fi dorit să-l pot măcar imita pe Nicolae Herlea, cu inima pe care o punea în voce la canţonetele italieneşti. Dar de tuşeul greu al lui Sviatoslav Richter din Concertul numărul 1 pentru pian al lui Ceaikovski, vă mai amintiţi? Cum o fi să apeşi aşa pe clape? Sau să fii una cu muzica şi cu orchestra pe care o dirijezi, aşa cum ne fascina sir John Barbirolli.
De ce n-aş recunoaşte şi că zilele trecute, asistînd la un concert cu o orchestră vieneză, parcă mi-aş fi dorit să cînt „Dunărea albastră“ la toate instrumentele în acelaşi timp. Să fiu omul-orchestră, Dumnezeul valsului. Aş fi vrut chiar ca eu să fi compus piesa cea mai ascultată a tuturor timpurilor, fiindcă are absolut tot ce-i trebuie muzicii, chiar dacă unii o consideră „uşoară“.
Şi dansul? Păi, cine n-ar vrea să fie uşor ca Fred Astaire, să zboare pe scenă ca Nureev, să aibă graţia Maiei Pliseţkaia? Dar de ce nu şi agilitatea plină de forţă a lui Cassius Clay?
Dar să ai puterea (şi nebunia) de a face break maxim într-un joc decisiv la snooker, ca Ronnie O’Sullivan?
Să vezi şahul ca Bobby Fischer şi să alergi ca Usain Bolt.
Să fii Papa Ioan Paul al II-lea.
Să joci scena de pe aeroport, din Casablanca, să fii adică, Humphrey Bogart renunţînd la Ingrid Bergman; să te confunzi cu Steve McQueen în dragostea de libertate. Să plîngi cu sughiţuri ca Emma Thompson în Mîndrie şi prejudecată sau să rîzi ca Amadeus din filmul lui Milos Forman.
Să arăţi balamucul lumesc, ca Fellini; să iubeşti grotescul ca Bu˜nuel; să fii ameţit de frumuseţea Gretei Garbo cu care stai la masă, alături de iubitul ei Onassis, despre care să nu ştii cine e aşa cum povesteşte Jean Negulesco. Să-i dai, asemeni lui Colin Powell, o replică premierului irakian de sub Saddam Hussein, în care să-i spui că, spre marele ghinion al Bagdadului, singurii americani care ştiu unde e Irakul pe hartă sînt militarii; sau să fii în situaţia de a o băga pe mînecă precum generalul Schwarzkopf, cînd, după ce a cîştigat Războiul din Golf, s-a trezit cu avansuri făcute în public, de pe scenă, de către Madonna.
Dar cum o fi să cucereşti toată Europa, şi la propriu, şi la figurat, ca Napoleon, sau să mori în duel ca Puşkin...
De ce să nu vrei să fii dirijorul orchestrei umane din Muntele vrăjit ori să înveţi să ajungi pe culmile măiestriei jocului cu mărgele de sticlă; să ai nebunia lui Don Quijote şi înţelepciunea lui Sancho Panza; să recreezi lumea dublinezilor ca Joyce sau să înlănţuieşti reacţiile psihologice ale oamenilor, asemeni lui Dostoievski; să demonstrezi matematic existenţa lui Dumnezeu, ca Leibniz, să pricepi esenţa căderii mărului ca Newton sau să poţi spune, după ce ai descoperit Teoria relativităţii, că imaginaţia e mai importantă decît cunoaşterea.
Să năuceşti ochii lumii cu nebunia culorilor şi impresiilor tale, precum Van Gogh; să visezi ceasuri moi şi elefanţi graţioşi, ca Dalí; să deturnezi moda tuturor femeilor, cum a făcut Coco Chanel.
Să-ţi creezi o maşină care să-ţi poarte numele şi care să fie ori Porsche, ori Ferrari; să construieşti un turn, ca Eiffel, sau un pod, ca Saligny.
Să fii creatorul unui oraş ca Barcelona, să ai viziunea Sagradei Familia şi să porţi pantofi second hand pentru că sînt mai moi. Să reinventezi Roma sau Florenţa ca Bernini şi Brunelleschi.
În sfîrşit, cum o fi să desenezi cutremure, să poţi orice, să ştii totul şi să inventezi ce vrei, ca Leonardo?
Statistic, nimeni nu poate fi aşa, dar oricine poate visa să fie, pe rînd, oricare dintre cei amintiţi şi toţi la un loc. Îi avem pe toţi în minţile noastre şi eu n-aş renunţa la ei decît pentru ceva ce nu ghiciţi. E fericita posibilă iluzie a vremurilor „informatice“ pe care le trăim. Reversul apare însă dacă ne gîndim că majorităţi uriaşe de oameni de pe glob n-au auzit nici măcar de vreuna dintre figurile amintite.
