Aur, smirnă și tămîie

- două povești despre cadouri -

„…şi deschizînd visteriile lor, I-au adus Lui daruri…“ (Matei 2, 11) 

Prima. Prin 1906, undeva într-o garsonieră înghesuită a marelui New York (probabil), locuiau cu chirie de 8 dolari pe săptămînă dl James Dillingham Young şi soţia lui, Della. Se iubeau frumos şi asta îi făcea să treacă peste necazurile sărăciei tot mai apăsătoare, după ce venitul lui Jim coborîse de la 30, la 20 de dolari pe săptămînă. Jim, la 22 de ani, purta cu demnitate şi speranţă toate lipsurile. Venise iarna. Jim avea de multă vreme nevoie de un palton nou, pe care nu-l va avea încă cîteva ierni de atunci înainte, şi nu avea mănuşi defel, ceea ce se va putea rezolva, poate, iarna viitoare. În fine, Jim şi Della se aveau unul pe celălalt, dar aveau şi alte două lucruri de care erau mîndri. El avea un ceas de aur, moştenit de la tatăl său, care îl primise moştenire, la rîndu-i, de la bunic, iar ea avea părul lung pînă la podele, bogat şi atît de frumos încît cei care l-au văzut spun că, dacă îl lăsa despletit în lumina soarelui, splendoarea lui putea oculta toate bogăţiile reginei din Saba, la un loc.

Şi a venit Crăciunul. Iarna, Crăciunul e inevitabil. Pentru a cumpăra un cadou iubitului de Jim, Della economisise luni de zile, din negocieri aproape ruşinoase cu băcanul, brutarul şi zarzavagiul, un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi. Drept, zice cel de la care ştiu povestea: cu 20 de dolari pe săptămînă venit în doi, nu ajungi prea departe.  Dar, Jim merită un dar de Crăciun. Înţelegînd că nu poate face multe cu un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi, Della îşi vinde părul doamnei care face peruci. Pentru părul ei divin,  primeşte 20 de dolari. Părul va creşte la loc, repede şi frumos, aşa că Della se precipită spre magazine. Găseşte cadoul perfect: un lanţ de platină, gros, dar simplu, sobru, exact ceea ce îi trebuia ceasului lui Jim. Îl cumpără imediat cu 21 de dolari. Revine acasă, cu restul de optzeci şi şapte de cenţi în buzunar. E bucuroasă. Abia aşteaptă să se întoarcă Jim acasă. Jim nu întîrzie niciodată, la 7 seara intră în meschina lor locuinţă şi Della este, de fiecare dată, fericită să-l îmbrăţişeze. O singură grijă avea: nu cumva Jim să nu o mai găsească frumoasă, acum, fără părul lung. La 7, Jim a intrat în casă. A privit-o cu oarecare stupefacţie. „Jim, te rog, nu te uita aşa la mine. L-am tăiat şi l-am vîndut pentru că nu aş fi putut petrece acest Crăciun fără să-ţi pot oferi un cadou. O să crească la loc, ai să vezi – nu te superi, nu? A trebuit s-o fac. Părul meu creşte foarte repede. Hai, spune Merry Christmas şi să fim fericiţi. Nici nu ştii ce cadou frumos ţi-am cumpărat.“ Jim este, pe mai departe, stupefiat. Pare a nu-i veni să creadă că Della şi-a tăiat părul. Scoate, cu gesturi incerte, un pacheţel din buzunarul paltonului său. Sigur, nici o coafură din lume nu-l poate face să o iubească mai puţin, numai că… Della deschide febrilă pacheţelul. Extrage din cutia veselă acel set de piepteni sidefii, cu margini aurite, după care oftase îndelung într-o vitrină de pe Broadway, gîndindu-se cît de frumos ar sta aceştia în părul ei lung. Erau piepteni scumpi, ştia, iar durerea pe care o simţea văzîndu-i putea fi alinată numai de bucuria pe care Jim o va avea la vederea cadoului ei. „Oh, dar părul meu creşte repede, ai să vezi…“ spune Della şi îl îmbrăţişează cald pe Jim. Apoi, îi arată lui Jim cadoul său. Lanţul de platină stă imperial pe palma ei, întinsă spre el. „Scoate ceasul tău, să-l punem la ceas, să vedem cum arată!“ Jim se aşază pe canapea, cu mîinile pe ceafă: „Dell, hai să punem cadourile de Crăciun de-o parte, pentru un timp. Ele vor putea fi folosite în viitor. Am vîndut ceasul, ca să pot cumpăra pieptenii. Presupun că ai pus friptura la cuptor.“  

A doua.  Undeva, cîndva, lumea s-a adunat la ieslea din curtea bisericii, să aducă daruri noului Rege abia născut, aşa cum o făceau în fiecare an, de Crăciun, de cînd se ştiau. Aşa cum o făcuseră, prima dată, magii. Puhoiul de oameni pornit spre biserică l-a luat de pe stradă şi pe micul băieţel, orfan şi sărac, care făcea cîte un bănuţ cîntînd la toba lui, pe la colţuri şi prin pieţe. Fiecare punea la picioarele Fecioarei cîte ceva, se închina sincer şi-I mulţumea Lui. Cînd băieţelul a ajuns în faţa ieslei, a spus că nu poate dărui nimic pentru că nu are nimic şi a întrebat, emoţionat, dacă poate, în schimb, să-I cînte Pruncului la toba lui. Maria a încuviinţat din cap spre stupoarea generală şi copilul a cîntat ce a ştiut el mai frumos să cînte la toba mică, atîrnată de gît. Cînd a terminat, minunea a fost deplină: însuşi Pruncul a zîmbit spre copil. Îi plăcuse… 

P.S. Pentru cei mai scrupuloşi, şi numai pentru ei, precizez că sursele celor două poveşti pe care tocmai vi le-am împărtăşit sînt: pentru prima – domnul William Sydney Porter, povestaş de geniu, mai cunoscut unora sub numele O. Henry,  şi pentru a doua – domnii Henry Onorati & Harry Simone care ştiu, la rîndu-le, povestea de la doamna Katherine K. Davis, care, prin 1941, neavînd de lucru, a compus un colind.