Ce am făcut în ultimii 500 de ani (II)

- dezvoltarea ca un masaj thailandez -

Săptămîna trecută am început povestea cărţii România şi Europa – Acumularea decalajelor economice (1500 - 2010). Am vorbit atunci despre agricultură, acum voi vorbi despre decalajele generale de dezvoltare şi despre industrializare, aşa cum se văd ele din volumul lui Bogdan Murgescu. Dacă mă uit pe concluziile pe care le trage autorul pentru fiecare epocă istorică în parte, pare că România a trăit o formă a paradoxului lui Zenon. Nu poţi să te mişti cu adevărat, spune acest paradox, dintr-un punct A într-un punct B, pentru că înainte trebuie să parcurgi jumătatea distanţei. Pentru a parcurge jumătatea distanţei, trebuie să parcurgi mai întîi jumătatea jumătăţii. Care şi ea are o jumătate. Şi tot aşa. Ca să fiu sincer, nu am priceput niciodată din acest paradox altceva decît că destinaţia e în mişcare şi nu o poţi ajunge. Cam aşa şi cu România. De mişcat s-a mişcat, dar în loc ca distanţa dintre ea şi Occident să scadă, aceasta a crescut. Pentru că Occidentul, la rîndul lui, s-a mişcat mai repede decît noi. Şi am păţit asta şi sub marele modernizator care a fost Carol I, şi în perioada interbelică, şi sub comunism. 

În ce priveşte interbelicul, Murgescu îşi intitulează sec un capitol „România Mare şi eşecul ei economic“. Concluzia seacă, demonstrată pe cîteva tabele şi zeci de indicatori, e că decalajele României faţă de state europene şi chiar faţă de mediile europene s-au mărit atunci. Agricultura a rămas primitivă – cum spuneam săptămîna trecută – , iar politicile industriale au fost defectuoase.  Murgescu acordă o atenţie specială politicii „prin noi înşine“. Îndreptată mai ales împotriva companiilor petroliere, legea minelor din 1924 impunea restricţii şi obliga să existe majorităţi din cetăţeni români în Consiliile de Administraţie. Asta a făcut capitalul străin să fie mereu reticent să investească, accesul la credit era dificil, iar industria locală nu avea de unde să se dezvolte, chiar dacă era protejată. Murgescu face un studiu de caz din IAR, întreprinderea care trebuia să pună bazele unei industrii de avioane locale. Doar că, avînd ca unic client statul român şi neîncercînd măcar să intre pe piaţa internaţională, IAR a produs avioane în serii limitate, scumpe şi cu probleme tehnice, drept urmare România a intrat în război cu industria de avioane, dar fără avioane suficiente pentru a susţine frontul.  

Dacă nu venea comunismul, ar fi găsit România interbelică resurse interne de dezvoltare? L-am întrebat asta pe Bogdan Murgescu în interviul care va fi publicat în ianuarie în Dilemateca. Nu s-a simţit confortabil ca istoric să speculeze contrafactual, dar cred că a ieşit un punct de discuţie interesant, îl găsiţi în revistă. 

Dar comunismul a venit. Spre deosebire de democraţiile burgheze, statul comunist era în situaţia de a direcţiona resursele spre investiţii, cu politici chiar crude de sacrificare a prezentului pentru viitor. Şi totuşi comunismul a ratat chiar acolo unde ar fi trebuit să fie, teoretic, punctul său forte. În 1938, decalajul de venit faţă de ţările dezvoltate era de 2,9:1, în 1989 ajunsese la 3,5:1. 

După o primă etapă în care acumularea agresivă de resurse a produs cîteva salturi de dezvoltare (alfabetizarea, un început de mecanizare a agriculturii), totul a mers prost. Politrucii comunişti care făceau planurile cincinale au îndreptat dezastruos investiţiile, spre industria grea, ignorînd complet traiectoria economiei globale spre servicii şi noi tehnologii. Am aflat de la Murgescu, de pildă, că planurile cincinale făcute de Ceauşescu pentru 2000-2010 ignorau complet revoluţia informatică, care începuse în Occident. Murgescu analizează pe larg politicile de dezvoltare a transportului, turismului şi învăţămîntului. Pentru fiecare dintre ele, iniţiativele comuniste au fost stupide şi dezastruoase. În loc de autostrăzi, Ceauşescu a făcut faraonisme inutile ca Transfăgărăşanul şi Canalul. Deschiderea turismului din anii ’70, în linie cu dezvoltarea acelui sector în toată Europa atunci, a fost apoi sugrumată de obsesiile securistice (poporul român trebuia protejat de influenţa nefastă a turistelor suedeze). Învăţămîntul a fost sluţit pentru a produce tehnicieni şi muncitori industriali, într-o epocă cînd economia mondială cerea cu totul alte capacităţi. Acestea au fost probleme de concept general. La ele s-a adăugat incapacitatea sistemului de a se adapta la schimbările bruşte din comerţul mondial. Convins că petrolul ieftin e un dat, Ceauşescu s-a apucat să investească enorm în petrochimie. Rezultatul? „România avea numeroase capacităţi de rafinare şi petrochimice, care au intrat în funcţiune la sfîrşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80. Regimul Ceauşescu miza astfel că, prin creşterea exporturilor de combustibili rafinaţi şi produse chimice, s-ar putea compensa creşterea facturii petroliere. În realitate însă, exporturile cumulate ale derivatelor petroliere nu au putut niciodată, în anii ’80, să egaleze valoarea importurilor de ţiţei. Potrivit analizei lui Marvin R. Jackson, România pierdea circa 25 de dolari la fiecare tonă de produse rafinate vîndute în Occident, comparativ cu preţul plătit la import pentru ţiţeiul brut.“ (p. 394); „România întorcea spatele evoluţiei computerelor şi informaticii şi construia în schimb uzine cu mare consum de energie şi materii prime şi numeroase braţe de muncă. Treptat, economia era mutată din Europa în lumea a treia“  (p. 398). 

Comunismul nu a fost o idee bună, prost aplicată. De fapt, a fost o idee proastă, imbecil aplicată. Şi nici nu ar fi putut să fie aplicată mai bine, pur şi simplu economia nu poate fi planificată în detaliu de sus, oricît de inteligenţi ar fi oamenii care încearcă asta (lasă că în practică erau proşti făcuţi grămadă). Iar acolo unde s-a încercat autogestiunea întreprinderilor, în Iugoslavia, au apărut alte efecte perverse. Politicile de dezvoltare trebuie să aplice stimuli limitaţi, în puncte-cheie, să fie flexibile pentru a răspunde la schimbările de mediu, să culeagă feedback, pentru a se putea adapta şi schimba.  

Citind monumentala carte a lui Bogdan Murgescu, mai ales comparaţiile cu Danemarca şi Irlanda, care au reuşit saltul de dezvoltare, am rămas cu o idee simplă: dezvoltarea unei ţări nu seamănă cu un şantier comunist, ci cu un masaj thailandez. Menţionez că această idee îmi aparţine, sper să nu îl scandalizez pe reputatul profesor de istorie. Ce înţeleg prin dezvoltarea ca un masaj tailandez? Statul – un stat mic, inteligent, profesionist, flexibil şi necapturat de grupuri înguste de interese – nu face decît să stimuleze avantajele pe care societatea respectivă deja le are, apasă nişte butoane modeste, lasă oamenii să-şi facă treaba, le creează condiţii, mai degrabă decît să le spună încotro să o ia. Statul stimulează, masează, energizează, nu construieşte modernizarea. În schimb, am impresia că România şi-a tratat mereu propria dezvoltare ca pe un mare şantier naţional, şi asta de la Carol I la Ceauşescu. Statul s-a vrut şef de şantier, iar cetăţenii erau brigadierii. Statul a încercat să dicteze direcţia şi a încercat să pună cetăţenii la treabă. Agricultura nu e bună, o exploatăm, facem căi ferate, industrie grea, avioane. Înţeleg de ce s-a întîmplat aşa: am fost mereu sub semnul urgenţei, a trebuit să recuperăm rapid. Doar că, încercînd să recuperăm rapid şi făcînd din stat şef de şantier, nu am recuperat niciodată.