După sărbători

După sărbători, în noul an, codru’ aşteaptă să-nverzească şi românu’ să-nflorească. Ne e greu, dar la anul va fi mai bine – spun, pe scurt, toate felicitările cu care ne încurajăm reciproc în această perioadă, adăugînd, eventual, un Doamne’ajută, în final. Ciclurile vegetale ale ţării sînt cuprinse deja de presimţirea sevei ce va să vie... 

Nimic mai normal – şi, în orice caz, nimic mai recurent – am putea spune. Şi am avea dreptate, într-un fel. Pe de altă parte, acest optimism pe fond de cetăţeni care se aruncă de la balconul Parlamentului are ceva paradoxal în el, care rimează cu o particularitate emoţională a românilor în context european: sîntem ţara cu cel mai mare procent de „nemulţumiţi, dar optimişti“ de pe continent. O spune şi o repetă de cîte ori are ocazia profesorul Dumitru Sandu, este invocată în presă la mai toate lansările de eurobarometre şi barometre de opinie publică (clicaţi, de pildă, pe Google, „nemulţumiţi dar optimişti“ şi veţi obţine aproximativ 1.640.000 de intrări), dar faptul în sine pare să rămînă în continuare la capitolul „ce vrăji a mai făcut Românica mea“. Şi totuşi, comparaţiile europene şi consecvenţa lor în timp sugerează că avem de-a face cu o „particularitate“ mai aparte... 

Dar despre ce este vorba, de fapt? Aici, cu toate scuzele de rigoare şi simplificînd la maxim, trebuie să fac apel la nişte cifre (pentru detalii intraţi pe eurobarometre şi alte sondaje disponibile, la limită chiar şi pe fragmentele risipite în vrac prin presă). Astfel, pe de o parte, de ani buni de zile doar ceva peste jumătate din populaţia ţării (52% în prezent) se declară „mulţumită cu viaţa pe care o duce“, faţă de 74% în noile state membre şi 84% în vechile state membre, România aflîndu-se din acest punct de vedere pe locul 25 în Europa. Pe scurt, nemulţumire comparativ mare, care se exprimă în fel şi chip prin mulţi alţi indicatori: o ducem rău şi ţara merge din rău în mai rău. Pe de altă parte, aproximativ jumătate din aceeaşi populaţie a ţării (şi nu neapărat cealaltă jumătate!) este optimistă. Mai exact, 43% consideră că peste un an viaţa lor personală va fi mai bună (faţă de 35% în noile state membre şi 37% în vechile state membre); iar dacă orizontul de timp se ridică la cinci ani, 57% dintre români cred că ei personal o vor duce mai bine (faţă de 42% în noile state membre şi 43% în vechile state membre). Să adăugăm la aceasta faptul că în conformitate cu un sondaj Soros de acum cîţiva ani, procentul celor care declară că în săptămîna anterioară au fost mai degrabă trişti scade de la 51% în 1999 la 35% în 2007 şi invers, procentul celor care consideră că viaţa e minunată a crescut de la 28% la 36%. Însumînd toate aceste cifre rezultă că, statistic vorbind, există un segment particular de nemulţumiţi optimişti (adică în acelaşi timp nemulţumiţi şi optimişti), care reprezintă aproximativ 20% din populaţia României şi este cel mai mare din Europa – ne spune Dumitru Sandu. Altfel spus, o ducem rău cu toţii, dar eu personal sper să mă descurc; iar această combinaţie este, procentual, cea mai ridicată de pe continent! Există, desigur, explicaţii multiple pentru fiecare atitudine în parte. Sărăcia, care rămîne una dintre cele mai mari din Europa, instabilitatea şi insecuritatea, politicile incoerente etc. sînt tot atîtea motive constante de nemulţumire. Există, pe de altă parte, şi motive de optimism, fie el şi fantasmat: integrarea europeană pînă în 2007 şi intervenţia Europei după această dată sau perspectiva migraţiei sînt doar două dintre ele. Cum se combină însă aceste două percepţii sociale opuse – şi încă într-o proporţie unică în Europa? 

Aici este o taină mare, aş fi tentat să spun. În orice caz, „cauzele“ care îmi trec prin cap ţin mai degrabă de zona speculaţiilor culturaliste, aşa că mai bine mă abţin. Dimpotrivă, unul dintre „efecte“ mi se pare de-a dreptul tentant şi, în plus, foarte în ton cu optimismul începutului de an: nemulţumirea optimistă poate da naştere eficienţei fără şanse sau idealismului precar, spuneţi-i cum vreţi. Am în vedere o categorie care, dacă s-ar suprapune cu aceea a „nemulţumiţilor optimişti“ ai lui Dumitru Sandu ar însemna unul din cinci români, o categorie mai degrabă underground decît de mijloc, care are idei nerealiste, dar realizabile, şi care nu ajunge niciodată să aibă puterea de decizie a celor de sus, dar nici lipsa de perspective a celor cu adevărat săraci. Concret, mă gîndesc, de pildă, la B., director de mină (dar niciodată director general) la Rovinari pe vremea comunismului, care făcea practic să funcţioneze un monstru nefuncţional, care înjura noaptea că totul e o aberaţie, dar cînd venea dimineaţa spera să o repare. Mă gîndesc, de asemenea, la o sumedenie de tineri din garnitura a doua a unor ministere actuale, care cunosc în detaliu aberaţiile instituţiei în care lucrează, dar au, te miri cum, iniţiative profesioniste pe care se străduiesc să le ducă la împlinire cu condiţia să nu afle conducerea. Nu în ultimul rînd, am în vedere tipul generic al descurcăreţului incurabil, nu atît de naiv încît să creadă că tot ce zboară se mănîncă, dar suficient de creativ pentru a inventa noi şi noi aparate de zbor. Nu poţi şti niciodată la ce trebuie să te aştepţi din partea acestor oameni şi nici ei nu au vreo strategie pe termen lung sau vreun plan care să cuprindă mai mult de propria persoană şi, eventual, vreo doi-trei prieteni. Împreună alcătuiesc însă această invizibilă Românie de mijloc care, cu o superbă eficienţă lipsită de perspective şi de coerenţă, menţine barca pe valuri atunci cînd totul arată că ar fi trebuit să se scufunde de mult timp. Iată deci că avem motive de „optimism“ şi pentru anul acesta: nu ştii niciodată de unde sare iepurele în România! 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.