Vagonul de cărbuni

Era iarnă şi unitatea militară avea nevoie de încălzire şi apă caldă, chiar dacă de această din urmă invenţie, noi, soldaţii, aveam parte cel mult o dată pe săptămînă, timp de cîteva minute. Ne învăţaserăm să facem duş cu apă rece, oricît de frig ar fi fost, iar din sala de baie se auzeau zilnic urletele celor care făceau asta. Aşadar, tocmai în ziua în care ne pregăteam să plecăm în vacanţa de Crăciun (numită a Sărbătorilor de iarnă), care ţinea două săptămîni şi care, chiar şi pe timpul acela, era respectată, ni s-a propus o înţelegere: cine participa la descărcarea unui vagon cu cărbuni, care era staţionat în gară, urma să primească o zi de vacanţă în plus.

Propunerea a venit din partea comandantului, la apelul de dimineaţă, cînd noi abia reuşeam să stăm drepţi. Seara de dinainte trăsesem un chef pentru că tocmai primisem solda, cea în valoare de 60 de lei. Unii căpătaseră întreaga sumă în monede de cîte un leu şi o jucaseră pe toată la rişcă. Alţii, ca noi, se hotărîseră s-o transforme în lichid. Am bătut vreo trei kilometri pînă la casa ţăranului al cărui vin ne fusese recomandat. Săteanul ne-a invitat să bem împreună, la el acasă. Eram vreo şase şi ne-am aşezat la masă. Nu ne-a dat nimic să mîncăm. Pînă la un punct, discuţia a mers în toate felurile. De la un moment dat însă, am auzit o singură poveste, aceea a fiului gazdei despre care taică-su ne spunea că face tir cu arcul, de performanţă. Nici nu ştiam că pe vremea lui Ceauşescu existau cluburi la care se putea practica acest sport. Pentru noi, la tir cu arcu’ specialist era doar Marcu.

Dar, în acea seară, am aflat, într-un limbaj ţărănesc din sud, cum se ocheşte, cum arată arcul, cît costă, ce „beneficii“ aduce o asemenea activitate, ce viitor are copilul, de ce e mai frumos să ştii a trage cu arcul decît cu puşca sau pistolul... Noi nu mai ziceam nimic şi ni se părea că omul ne repetă aceleaşi lucruri iarăşi şi iarăşi. Parcă au trecut cîteva zile pînă cînd ne-am hotărît să plecăm iar cînd ne-am ridicat de la masă am avut fiecare cîte o mare surpriză: statul în picioare era ceva foarte greu iar mersul s-a dovedit şi mai complicat. La ieşirea din casă era o mică terasă de beton cu trepte, fără balustradă. Coborîrea lor s-a arătat a fi o adevărată aventură. Unii le-au abordat încetişor, treaptă cu treaptă, alţii le-au „dovedit“ în stil valvîrtej. A fost şi unul care a scurtat drumul direct în jos de pe terasă, pe partea fără trepte.

În acea seară aveam să aflăm şi că un drum de trei kilometri poate părea cît o aruncătură de băţ. Era deja întuneric şi ocupam întreaga uliţă noroioasă, ţinîndu-ne unii pe alţii de gît, cu bustul aplecat înainte. Puneam un pas după celălalt într-un ritm ameţitor, de teama de a nu cădea în nas. Cîntam nişte cîntece îngrozitoare şi, la un moment dat, de pe prispa unei case am auzit o voce de copil care întreba ce se întîmplă. „Cîntă soldaţii, mamă, s-au îmbătat“, i-a răspuns o voce de femeie. Soldaţii aceia eram noi.

Am sărit înapoi gardul unităţii, fiecare cum s-a priceput, cam la fel cum ieşisem din casa ţăranului. Unul a reuşit să-şi spargă nasul. Ne-am instalat în paturile suprapuse din dormitor şi abia atunci a început adevăratul tangaj. Peste noapte, cei care dormeau în paturile de sus le-au făcut unele surprize celor care dormeau sub ei. Dimineaţă am descoperit prin dormitor cîteva băltoace urît mirositoare. Ne-am apucat să facem curat, deşi simţeam că ne îndoim de la mijloc. Am dat cu deodorant prin tot dormitorul. Cînd a intrat comandantul, s-a mirat de mirosul parfumat, apoi a zis „Aha!“. În condiţiile astea, nu ştiu cum de am acceptat să participăm la povestea cu descărcatul vagonului. Probabil că, în minţile noastre, o zi în plus de libertate era o ofertă de nerefuzat. Numai cel cu nasul spart a rămas de-o parte.

Am parcurs din nou uliţa satului, spre gară. Vagonul ni s-a părut imens. Încărcat cu vîrf cu brichete. Noi nu eram decît cîţiva. Ni s-au dat nişte lopeţi cu cozile clămpănind. Vreo oră am aşteptat să apară camionul în a cărei remorcă trebuia să aruncăm cărbunii. Am avut tot timpul să ne îngrozim de munca herculeană la care ne angajasem ca nişte proşti. Ne-am adus aminte de la fizică despre vagon ca unitate de măsură: 10 mii de litri. Acela însă nu era un vagon obişnuit, era cel mai mare vagon posibil de pe planetă.

După primele lopeţi am simţit că ne ia cu leşin. Ne repezisem prea tare, în speranţa că vom termina mai repede. Am scăzut ritmul. Subofiţerii care ne supravegheau au început să ne bodogăne. După un timp ce ni s-a părut nesfîrşit, nivelul cărbunilor abia dacă scăzuse cu vreo 20 de centimetri sub cel al marginii vagonului. La un moment dat, ne-a apărut în faţă şi o altă problemă: cu cît coboram mai jos, cu atît cărbunii erau mai greu de aruncat peste margine. Am ajuns însă la un ritm constant, mecanic. Organismul apela la rezerve de energie nebănuite. Eram ca drogaţi, nu mai simţeam efortul. Mîinile ne erau negre, uniformele la fel. Cozile de lopată, la început aspre şi reci, acum păreau de mătase. Au trecut ore. Odată ce am început să întrezărim sfîrşitul (deja dădeam cu lopata în fundul vagonului), lucrul a început din nou să pară foarte greu. Se termina şi totuşi nu se mai termina. După ultimele lopeţi ne-am aşezat în fund pe podeaua vagonului, uitîndu-ne unii la alţii ca prostiţi. Ne-au luat înapoi cu autobuzul şi ne-au dat să mîncăm masa de seară, dar şi masa de prînz, pe care o sărisem. În acea zi era mîncare mai bună, probabil ca să plecăm acasă de Sărbători cu impresii pozitive. Ţin şi astăzi minte: pentru prînz ne-au dat sarmale, iar pentru seară – carne de porc cu mazăre. Am ajuns noaptea în Bucureşti, trecuţi dincolo de orice oboseală.

Astăzi, cînd se mai opreşte apa caldă, gîndul mă poartă la vagoanele de cărbuni care se descarcă la termocentrală.