În mijlocul traficului

O Dacia Nova roşie a frînat brusc şi zgomotos înaintea unei treceri de pietoni, pentru a-l lăsa să treacă pe un individ cu cizme ciocate şi căciulă de blană. Era dreptul lui să treacă pe acolo, dar nici şoferiţa nu putea fi acuzată că nu a frînat, chiar dacă a făcut-o aşa cum s-a priceput. Pietonul s-a speriat şi a reacţionat în mod clasic: „Mîţa dracului, cu cine ţi-a pus colacul în mînă“. Femeia a deschis geamul şi, zăbovind o clipă în faţa trecerii, a încercat o explicaţie. Cuvintele ei nu s-au mai auzit însă, din cauza claxonului prelung al unui alt şofer, de la Mercedesul din spate, care se considera ţinut în loc. Greu de ascultat ce era la gura lui.

Sînt bine ştiutele scene zilnice, milioanele de înjurături şi semne obscene care se produc în traficul (sau mai bine zis în ambuteiajul) bucureştean. Oraş de nebuni. Şoferi smuciţi sau isterici. Pe unii îi enervează aglomeraţia. Pe alţii îi isterizează nesimţirea celorlalţi. Există şi din aceia care, deşi calmi, cred că trebuie din cînd în cînd să-şi arate claxonul (bine ar fi să funcţioneze şi la noi ideea din Italia – ţară care nu duce lipsă de şoferi agitaţi – că a claxona des înseamnă că nu eşti un şofer bun). În Bucureşti, neîndemînaticii la volan (mai ales dacă sînt femei), începătorii sau oamenii mai în vîrstă sînt taxaţi la sînge. Trebuie să recunosc că, atunci cînd mă grăbesc, le mai zic şi eu, chiar dacă doar în sinea mea sau în propria barbă. Într-o zi, mi-am pus întrebarea de ce fac aşa, de ce atîţia dintre noi facem aşa.

Am aflat că în ultimul an, urmare a controalelor Autorităţii Rutiere Române, 30% dintre şcolile de şoferi au fost închise pentru nereguli grave. Sondajele arată că 15% dintre absolvenţii şcolilor de şoferi se consideră nepregătiţi pentru situaţiile dificile din trafic, iar din statistici rezultă că în 16% dintre accidentele grave sînt implicaţi şoferi începători. Ei bine, acestea sînt motive serioase pentru o evaluare mai atentă a calităţii şcolilor de şoferi. Lipsa de civilizaţie a instructorilor pare un element mai puţin grav, dar din asta decurg altele şi nu se poate să nu te gîndeşti că pe acolo se găseşte şi una din cauzele congestionării nervilor din trafic (chiar dacă nu a congestionării traficului propriu-zis). Ce le spun instructorii viitorilor şoferi, dincolo de amănuntele tehnice ale conducerii unui automobil? Ce model de comportament le transmit? Unii sînt, desigur, calmi şi politicoşi atît cu învăţăcelul de la volan cît şi cu şoferii din jur. Am văzut odată cum un instructor în vîrstă s-a dat jos din maşină pentru a-i ţine lecţii unui alt şofer care încălcase banda din mijloc a unei străduţe şi blocase maşina de şcoala. Pedantul (şi probabil pasionatul) instructor îi explica reverenţios dar ferm, în văzul şi în auzul propriului elev, de ce anume se face vinovat, iar şoferul „advers“ îl asculta (lucru rar) cu stoicism. Dar desigur că mai sînt şi o mulţime de instructori din aceia care îşi „apără“ elevul înjurîndu-i pe alţii, ca să nu mai vorbim de cei care sînt agresivi şi cu elevul, şi cu ceilalţi. O amică mi-a povestit că a schimbat vreo trei profesori bădărani, pînă cînd a găsit o femeie care s-o înveţe schimbatul vitezelor într-o deplină solidaritate cu toate şoferiţele din lume şi care ştia a înjura cu mult năduf bărbaţii.

Şi mi-am amintit atunci de instructorul meu, din urmă cu mulţi ani, care, pe lîngă indiscutabilele calităţi pedagogice, avea o problemă legată de şoferiţe (pe atunci mult mai puţine). Nu reproduc cuvintele pe care obişnuia să le zică de pe locul din dreapta, numai văzîndu-le la volan, dar ţin minte că pentru el nu păreau să existe doamne şi nici măcar femei, deoarece tot ce avea fustă sau păr lung căpăta brusc numele organului genital feminin. La rîndul lor, toţi oamenii în vîrstă primeau titlul de „boşorog“, iar neîndemînaticii pe cel de „tolomac“ sau „tăntălău“. Cu şoferii de taxi agresivi se duela direct în înjurături, ca de la egal la egal, în vreme ce pe poliţişti îi gratula în fel şi chip, dar cu voce scăzută şi fără să deschidă geamul. Şi tot aşa, printre înjurături, am învăţat şi eu să conduc, visînd să ajung într-o zi la aceeaşi îndemînare cu a instructorului, aşa încît să-mi pot permite la rîndu-mi, într-un mod cît se poate de îndreptăţit... repertoriul lui. În primele luni însă, am fost victimă şi a trebuit să-mi încasez fără crîcnire porţia de înjurături, exact aşa cum se întîmpla cu recruţii din armată. Şi ţin minte ca şi azi cum, graţie unui mustăcios dintr-o Dacie galbenă, am avut pentru prima oară revelaţia însemnătăţii degetului mijlociu ridicat în sus (pentru că gestul ăsta nu e chiar de cînd lumea, a apărut la un moment dat, cam odată cu democraţia – pe vremea lui Ceauşescu era un altul). Am înţeles atunci dintr-odată cam ce voia omul acela să-mi spună (fără să mă prind însă şi de ce), iar după o vreme, cînd deja căpătasem dexteritatea de a face parcări cu spatele şi de a mă strecura pe banda mai liberă de la stop, a început să mă încerce o senzaţie, aproape imperceptibilă. Simţeam aşa, ca o gîdilătură, ca şi cum, încet încet... mi-ar fi crescut acel deget mijlociu care, oricum, la toţi oamenii normali e mai lung decît celelalte.

Foto: Andrei MANOLESCU