Kakistocrația românească
De cîţiva ani, asist la un fenomen extrem de ciudat: dispariţia din societatea noastră a oamenilor de calitate (nu puţini), pe care îi cunosc sau despre care cel puţin am auzit. Nota bene: nu mă refer nici la moartea, şi nici la plecarea lor definitivă din ţară. Dispar şi astfel de indivizi valoroşi, indubitabil – parcă mai mulţi chiar decît odinioară –, dar nu la aceste tipuri de „dispariţie“ mă gîndesc aici. Un segment semnificativ de cetăţeni ai patriei – educaţi, inteligenţi, rafinaţi, oneşti şi bine intenţionaţi – a intrat într-o stranie recluziune, de cîtăva vreme, refuzînd orice interacţiune socială. Unii dintre ei evită şi să mai iasă din casă, pretextînd (frecvent, nefondat) vîrsta înaintată ori sănătatea precară. Alţii se achită de obligaţiile profesionale, sec şi nespectaculos, retrăgîndu-se apoi, grăbit şi, în general, cu priviri hăituite, către vizuina proprie, unde îşi rumegă, în tăcere şi resemnare, marginalizarea. Nimeni nu mai are grija lor, desigur, în dinamica lume românească de astăzi, însă, dacă prin absurd cineva ar vădi curiozitate faţă de un asemenea comportament atipic, ar descoperi că aceste numeroase personaje trăiesc un acut complex de inferioritate. Da, aţi citit bine, „de inferioritate“ şi nu „de superioritate“, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Nu dispreţul pentru mitocănia actuală – atotguvernantă – şi nici măcar sila irepresibilă pentru o alteritate intrată demult în descompunere îi îndepărtează pe aceşti „Salingeri“ locali de semenii lor, ci sentimentul angoasant al inadecvării. O senzaţie copleşitoare de neapartenenţă, o fobie sfîşietoare a incongruenţei.
În România contemporană, oamenii de calitate s-au (auto)izolat, întrucît au descoperit, pe parcursul a două decenii de „liberalism“ autohton, că nu posedă instinctele fundamentale ale afirmării personale şi, uneori, nici măcar pe cele ale supravieţuirii imediate. O „elită“ (să-i spunem oare „elita băieţilor deştepţi“?) i-a anihilat – prin superioritatea reflexelor de „adecvare“ – oferindu-le, ca singură alternativă existenţială, periferia istoriei. Individul (în mod autentic) valoros a ajuns, în civilizaţia prezentului, în postura protagonistei din celebrul basm al Răţuştei celei urîte. Altfel decît „suratele“ ei grotesc-măcănitoare, urîtă adică, respinsă, ridiculizată şi hărţuită de cohorta zburătoarelor de grădină, „raţa“ stigmatizată se ascunde în bălării unde, în răstimpuri, îşi priveşte, speriată, capul „hidos“ şi „anormal“, în ochiurile de apă impură. Ar merita, neîndoios, să moară, să dispară pentru totdeauna din peisajul pe care – crede ea – îl alterează impardonabil. La fel, exponentul civilităţii româneşti genuine a ajuns să-şi atribuie caracteristici de subaltern în relaţia cu şmecherul zilei, să-şi ascundă chipul rafinat din calea strălucirii grobiene a zîmbetului de mahala. Şi el vrea să moară, să fugă departe de lumea pentru care nu are „organ“ de asumare. Ar prefera să devină stană de piatră, în loc să se ciocnească zilnic de potentaţii vremii, de aroganţa lor sfidătoare, de dispreţul lor mahalagesc-rudimentar. Cum să (mai) ştie, cînd să (mai) afle – aidoma raţei din poveste – că el este, de fapt, lebădă, că pe frumuseţea personalităţii sale şi pe munca lui onestă se sprijină, cu adevărat, întreaga istorie?
În limbile europene (cu precădere, în engleză şi în franceză), mai puţin în română (unde termenul nu e înregistrat nici măcar în dicţionarele recente de „neologisme“), circulă – încă din secolul al XIX-lea – cuvîntul grecesc (la origine) kakistocraţie (din kakistos/„cel mai rău“, un superlativ relativ al lui kakos/„rău“, şi kratia/„putere“, „guvernare“). Ideologic vorbind, noţiunea defineşte acel tip de societate în care cei mai răi cetăţeni, cei mai hidoşi sufleteşte indivizi guvernează. În principiu, situaţia pare utopică, asemenea ideii unei lumi conduse de cei mai buni dintre oameni. Extremele ar trebui să se suprapună. Nu şi în intervalul românesc, după cum uşor se observă. Am oferit mapamondului, iată, în entuziasmul nostru protocronic incorigibil, şi primul exemplu concret de kakistocraţie. Culmea, am reuşit performanţa de a fi „democraţi“ în „kakistocraţia“ noastră. Altfel spus, răii (conducători ai) societăţii nu se găsesc într-un singur partid, într-o singură formaţiune ce ar reveni, obsesiv, la putere. Nu, ei se răsfrîng, în acord cu cele mai riguroase pretenţii ale „societăţilor deschise“, în întreaga clasă politică. Politicianul moldo-vlah, în ansamblu, este kakistocrat. Un kakistocrat absolut democrat. Propun, de aceea, ca discuţiile tehnice din România, referitoare la „orientarea politică de dreapta“ sau „orientarea politică de stînga“ („orientări“ ridiculizate oricum, în ultimii ani, de comportamentul duplicitar, în „alianţe“, al politicienilor băştinaşi), să înceteze odată pentru totdeauna! Omul politic român nu este nici de „dreapta“, nici de „stînga“, nici de „centru“. Nu e nici liberal, nici democrat, nici conservator, nici socialist. El rămîne, orice ar fi, doar un destoinic kakistocrat. Lupta politică însăşi se vrea, prin urmare, un „skandenberg“ kakistocratic, unde cel mai „muşchiulos“ (şi mai veros) cîştigă necondiţionat.
Cît despre destinul lebedelor, ce să mai zic? Probabil că, la un moment dat, precum primii noştri „ambasadori“ la Viena, descinşi acolo chiar în lunile de debut ale kakistocraţiei româneşti (dacă vă amintiţi), răţoii cei urîţi (şi „muşchiuloşi“) vor năvăli pe lacul bietei lor recluziuni şi le vor suci gîturile.
