Blink...

În zilele mahmure şi cenuşii de după sărbători, lumea se gîndeşte să-şi reintre în ritm, avînd încă în cap aburii petrecerilor. Unora le-au ieşit mai bine, altora mai rău, iar pentru unii există suficiente motive de reflecţie asupra a ceea ce înseamnă beţia în viaţa omului. Şi cine nu ştie că ea poate fi veselă sau tristă, luminoasă sau întunecată, şugubeaţă sau distrugătoare, nebună sau cuminte. Sînt nenumărate variante, experienţe şi trăiri în domeniu. O fostă actriţă, care din păcate a părăsit de cîţiva ani scena noastră, mi-a spus cîndva că felul în care se poartă omul la beţie îi devoalează caracterul: dacă se înveseleşte înseamnă că are un caracter bun, zicea ea, iar dacă face urît înseamnă că la fel îi e şi sufletul. Multă vreme am crezut că aşa e. Şi în tinereţe chiar aşa era. Apoi am constatat că există persoane care se comportă diferit de la o beţie la alta. Mai tîrziu, m-am surprins pe mine însumi reacţionînd diferit în amintita stare pe care, ce-i drept, nici n-am mai prea exersat-o aşa cum o făceam în studenţie. Evident că mereu depinde şi de ce anume bei sau de cît şi cum bei. Dar probabil şi că în acelaşi om sînt, de ce nu, şi bune, şi rele. Viaţa, asemeni televizorului, nu mai e doar în alb şi negru.  

● Actriţa de care vorbeam mi-a povestit şi ce i s-a întîmplat la un chef făcut prin preajma Crăciunului, cu mai mulţi colegi (vă imaginaţi cam cum arată o petrecere între actori). Alături de ea la masă era Gheorghe Dinică, fie-i ţărîna uşoară. Voise odată s-o ia de soţie şi, din cine ştie ce motive, ea îl refuzase. Ei bine, după ce s-a abţiguit o ţîră, maestrul s-a ridicat de la masă, uşor nesigur pe picioare, şi, uitîndu-se fix în ochii ei, i-a zis plin de năduf: „F...-ţi gura mă-tii, acuma mă duc să mă piş, dar cînd mă întorc, să ştii că te iau de nevastă“. Mi-l pot imagina perfect pe „măturătorul de praf de stele“ într-o astfel de scenă, jucată în viaţa reală. 

● Tot cu ochii minţii, văd şi mă amuz de filmul beţiei unui prieten, povestit de el însuşi, în faţa unui pahar de vin. 

Cică era vară şi el mersese la un amic din Pantelimon cu bicicleta. Acolo, sub o boltă de viţă-de-vie, şi-au tot „turnat şpriţ în creier“ amîndoi, pînă cînd s-au făcut praf. La un moment dat, discuţia li s-a terminat, aşa cum toate lucrurile de pe lumea asta se termină. Prietenul şi-a luat bicicleta şi a pornit-o încetişor, cu multe ghidonări în formă de opt, spre casă. Era vreo 3 dimineaţa, şi cărările Bucureştiului dinspre Pantelimon către Dămăroaia se arătau cît se poate de libere. Pe marginea unui bulevard lat – povestea el –, era parcată o dubă mare şi albă. A sesizat-o de departe şi şi-a propus s-o evite, încă de cînd mai avea multe zeci de metri pînă la ea – fiindcă, nu-i aşa, gîndea el – anticiparea te păzeşte de accidente. Ei bine, cică în ciuda tuturor eforturilor sale disperate, magnetismul dubei s-a dovedit a fi mai puternic. S-a proptit în ea, lovindu-se şi rupîndu-şi pantalonii. S-a urcat înapoi în şa înjurînd (cît o mai fi durat şi operaţiunea asta) pentru a-şi continua aventuroasa călătorie. A mai mers ce a mai mers şi, la un moment dat, a văzut în faţa sa, mare şi luminat, Arcul de Triumf. Şi-a zis că se află pe drumul cel bun şi s-a felicitat pentru simţul de orientare încă treaz. Şi-a ţinut în frîu pornirea de a trece chiar pe sub Arc, fiindcă şi-a amintit că acolo sînt nişte lanţuri care l-ar putea încurca întrucîtva. A pedalat mai departe şi a înaintat, ce a mai înaintat pînă cînd a văzut în faţa sa, mare şi luminat, Arcul de Triumf. Şi-a zis atunci că are mare noroc, fiindcă se află tot pe drumul cel bun, dar, temîndu-se de o a treia apariţie a aceluiaşi monument, a început să-şi facă griji asupra orei la care urma să ajungă la mult dorita lui casă.  n Ascultînd povestea asta, un alt amic întors temporar de prin ţări străine a avut un acces de superioritate: „Băi, fraierilor, da’ voi tot la poveşti d-astea cu alcool aţi rămas?“. Şi s-a apucat să ne explice el cum vine treaba cu alte substanţe pe care cică le-ar fi încercat. Şi nu „d-alea de doi bani care-ţi fac capul şi nervii varză“, ci chiar cea mai adevărată dintre toate: cocaina. „Ai tras pe nas, deşteptule?“ l-au întrebat cei de la masă. „Am tras o dată“, a răspuns el cu un ton devenit brusc ezitant, îngrijorat probabil de eventualele consecinţe ale unei astfel de destăinuiri. În cele din urmă însă, ne-a povestit: „Băi, simţi aşa o luciditate fenomenală. Ţi se pare că tot creierul se eliberează de mizerii şi balast. Funcţionează ceas şi te face să vezi toate şuruburile din care-i alcătuită lumea. Te simţi ca şi cum ţi-ai fi lustruit cu periuţa de dinţi toate circumvoluţiunile, pînă în cele mai  mici pliuri. Totul în jurul tău e de cristal pur, diamant sclipitor. Creierul e la fel şi face blink...“