Dezordinea simbolică (IX) - dubla mimare
Instituţia culturii alternative din perioada comunistă a avut o sumedenie de chipuri. De la şcolile neoficiale ale unor maeştri care adunau în preajma lor, cu riscuri, cîţiva adepţi ai culturii sistematice, pînă la credincioşii cultelor interzise care păstrau canoanele credinţei prin educaţie discretă, în familie, şi prin adunări clandestine în casele unor curajoşi, de la profesorul de liceu care alegea unul sau mai mulţi elevi cărora, în timpul liber, le preda lucruri în afara programei şcolare, pînă la artiştii care organizau spectacole în propriile locuinţe, experimentînd tehnici şi curente contemporane neagreate de către sistem, de la cenaclurile literare şi cinecluburile oficiale şi neoficiale, pînă la audiţiile şi copierile de muzici în sufragerii ticsite de prieteni, cultura alternativă a avut profilul de sectă al oricărei activităţi clandestine.
În episodul de săptămîna trecută, aminteam existenţa călăuzelor evadării imaginare, personajele de la vîrful ierarhiei oricărui grup de prieteni, tipii care furnizau „marfa“ culturală, coagulau mici comunităţi de oameni cu pasiuni comune şi deveneau trendsetterii anturajelor din care făceau parte. O întîlnire cu un asemenea personaj putea fi în egală măsură o şansă, dar şi o limitare. Devenite adevărate „instituţii“ în comunităţile de prieteni şi cunoştinţe, călăuzele erau, în mod firesc, diferiţi ca oameni, dar se asemănau prin influenţa pe care o aveau asupra celorlalţi. Unii se mulţumeau cu rolul de coagulant şi furnizor de marfă culturală, iar alţii deveneau un soi de sacerdoţi, de instanţe mediatoare între „marea cultură“ şi consumatorii din proximitatea lor.
Aşa se face că, pentru unii dintre noi, perioada de maximă putere a rockului progresiv şi a jazz-rockului, ca şi siajul pe care acestea l-au lăsat în anii care au urmat, se identifică abrupt şi ultimativ cu cîteva repere pe care le-am depăşit foarte greu, sau deloc. Încremenirea în proiect e unul dintre cele mai frecvente diagnostice culturale ale tipului de receptare din acei ani. Pentru că nu cunoşteam în mod direct contextul, lumea reală din care veneau la noi, prin discurile pe care le ascultam – Genesis, Yes, Pink Floyd, Mahavishnu Orchestra, Soft Machine şi multe alte nume mari ale acelor ani – primeam această marfă culturală ca pe o gură de aer salvator. Digeram şi răsdigeram aceste muzici, identificîndu-ne mult mai mult decît cu un gest de cultură. Neavînd informaţie la prima mînă din lumea reală a Occidentului, pe care îl făceam teritoriul nostru de evadare imaginară, decoram universul nostru interior, camera noastră secretă, cu emoţia, cu energia afectivă a apropierii şi identificării cu fiecare disc. La noi nu aveau cum să ajungă fenomenele şi curentele culturale ale acelor ani, ci esenţele tari pe care le-am distilat din puţinul avut la dispoziţie. Existau destule „călăuze“ care făcuseră o meserie, o vocaţie, din această mediere a relaţiei fundamentaliste cu „marfa“ culturală. Expertiza reală şi competenţa se amestecau cu legenda, cu închipuirea, pînă la delirul absolut al identificării totale cu ceva care era prezentat ca entitate absolută, de nedepăşit.
Călăuza-instanţă, călăuza omniscientă, călăuza care transforma „marfa“ culturală în extaz mistic reprezentau marile personaje, vedetele absolute ale grupurilor de prieteni. Erau personajele care oficiau ritualul evadării simbolice, fabuloşii care deţineau cheile porţilor de unde se deschideau drumurile spre lumea ideală. Unii îşi protejau cărţile şi discurile, instrumentarul mistic al evadării, ca pe nişte sfinte taine, scoţîndu-le, din cînd în cînd, la vedere, şi regizînd, de fiecare dată, din poziţia de iniţiat, spectacolul revelaţiei artistice. Alţii erau generoşi şi se consumau total în aceste roluri, punînd la dispoziţie, pînă la uzarea completă, toată „marfa“ culturală pe care reuşeau să pună mîna. Mai toţi aveau însă vocaţia adunării oamenilor, a coagulării grupurilor. Aici, se emiteau verdictele. Aici, publicul ultracompetent devenea juriu.
După ’89, cele mai multe personaje ale acestei lumi a călăuzelor au căzut în uitare. Nereuşind să depăşească realitatea faptului că, acum, oricine poate avea acces la orice, unii au sfîrşit în braţele atotcuprinzătoare ale nevrozei. Alţii au rămas în tranşee, deşi războiul s-a terminat. Refuză contemporaneitatea şi se retrag în trecut, la fel cum, pe vremuri, se retrăgeau în viitor. În sfîrşit, alţii, nu foarte mulţi, au ajuns, zîmbind, acolo unde îşi visau. În prezent. În ordinea simbolică a comunismului, reperele erau foarte clare, delimitările exacte, seturile de răspunsuri precise stăteau, impecabil aranjate, în aşteptarea oricărei întrebări. Însă, în cazul evadării imaginare din această ordine, construcţia lumii alternative nu avea la îndemînă resursele nesfîrşite ale puterii politice din viaţa reală. Nici n-ar fi avut cum. Comunismul stăpînea discreţionar realitatea, dispunînd de cvasitotalitatea mijloacelor de creaţie simbolică, asediind, în fiecare clipă, avanposturile, dar şi teritoriile mai adînci ale imaginarului. Lumea ideală în care evadam nu era la concurenţă cu lumea reală. Nu era o alternativă la care recurgeam din plictiseală sau din obişnuinţa de a trăi cu posibilitatea de a alege. Refugierea în imaginaţie era singura modalitate de a scăpa de ofensiva, de teroarea, de obscenitatea spectacolului în care trebuia să jucăm în viaţa reală.
Fără să ne dăm seama, ne-am subordonat unei duble condiţionări a simulării. Fiecare, după puteri, mimam, în viaţa reală, participarea la „efortul întregului popor de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism“. Iar în acelaşi timp mimam, în imaginaţie, trăitul într-o lume liberă.
(va urma)
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
