Gîlceava lemnului cu piatra

„Am fost cu totul de acord cu Vintilă Mihăilescu în interviul acordat revistei Regard, număr dedicat psihologiei românilor. «Încă sîntem o societate ţărănească», o lume a oralităţii, şi nu a scrierii (aşa cum este lumea apuseană), a lemnului, şi nu a pietrei, deci a sărăciei şi perisabilului, nu a avuţiei durabile. (…) Pe scurt, «rien n’a de véritable continuité», «tout se passe dans la fondation et dans l’immédiat». Bon, d’accord. Şi totuşi, nu ştiu cum s-a făcut (şi încă se mai face) că, în uriaşul paradox ce ne caracterizează, Lemnul şi-a dovedit mereu nu doar căldura, miezul sufletesc, tandreţea de cuib, virtuţile familial-educative şi energia vitalizantă, dar şi «valenţele strategice», ca să zic aşa. (…) Gardurile alea nenorocite, împletite din răchită şi care, reînnodate abil în fiecare primăvară, treceau secolul bine mersi. Bisericuţele din stejar, fag şi brad, cu şiţa din gorun şi «cuiele» din lemn de tisă, aparent şubrede şi belalii, precum şoprul pentru fînul vitelor, gata să fie luate pe sus la prima suflare de vînt, dar care se încăpăţînează să stea în picioare de veacuri... Asta nu se spune în interviul lui Vintilă Mihăilescu: că lumea lemnului are aceleaşi virtuţi de-a rezista ca şi lumea pietrei (…) Cu alte cuvinte, nostalgia pietrei nu trebuie să ne alimenteze dispreţul faţă de virtuţile lemnului.“ 

„Pe cînd voi construiaţi catedrale, noi ne luptam cu turcii! De cîte ori n-am auzit, rostit în cele mai diferite feluri, acest of naţional? Adică voi aţi putut să vă ridicaţi acele catedrale cu care vă mîndriţi acum deoarece noi stăteam aici să vă apăram de turci şi alte lifte păgîne. Dacă am fi avut şi noi răgaz, ehei, ce catedrale am fi înălţat şi noi! Am fi fost şi noi o cultură majoră, ca şi voi, dar aşa, a trebuit să ne sacrificăm şi să rămînem o cultură minoră. Dar să ştiţi că sufletul nostru este plin de catedralele sacrificate!...

Şi de fiecare dată cînd auzeam acest laitmotiv, orchestrat în cele mai diverse tînguiri, mă întrebam de ce? De ce această invidie abia mascată faţă de catedralele lor din piatră, cînd noi ne naştem şi murim cît putem noi de fericiţi în bisericuţele noastre de lemn? De ce să-ţi doreşti fala monumentalului, atîta timp cît ai moştenit tezaurul discretului? Şi, la urma urmei, de ce să-ţi pară rău că nu ţi-ai irosit o viaţă întreagă punînd piatră peste piatră pentru o fală la fel de pămîntească precum oricare alta?“ Primul pasaj îi aparţine domnului Dan C. Mihăilescu şi a apărut în paginile acestei reviste. Al doilea pasaj îmi aparţine, şi a apărut în urmă cu ceva timp în Secolul 21, într-un articol care se încheia astfel: Imaginarul românesc al lemnului îşi aşteaptă un Bachelard care să-l psihanalizeze. S-ar zice astfel că ceea ce ne desparte este doar un al treilea text, respectivul interviu din Regard. Doar că acolo nu vorbeam despre bucuriile lemnului, ci mai degrabă despre preţul lui cultural.

Cred că împărtăşim, de fapt, atît de la Mihăilescu la Mihăilescu, cît şi între toţi românii, această cultură a lemnului în care ne-am născut şi care trăieşte în noi. Românul este într-adevăr „frate cu codrul“, nu doar în registrul poetic al folclorului sau în cel contingent al istoriei, ci şi într-unul de-a dreptul transcendent. Pentru că tot era vorba despre bisericile de lemn din Oltenia, în această regiune se mai practică încă – ne spune Ioana Andreescu – ritualul bradului (nu doar „cîntecul bradului“), care constă în căutarea de către un grup de flăcăi a bradului „destinat“ celui răposat şi aducerea sa la mormînt. Căci „fiecare are bradul lui; deci trebuie să-l luăm exact pe acela. Dacă nu găsim bradul destinat, nu luăm“ – explică feciorii cu pricina. Bradul din codru este deci un fel de „dublu“ al sufletului şi fiecare om – fiecare român... – are bradul lui în lumea eternă.

În lumea de aici, românii au spaţiul domestic, în care se regăsesc mai mult decît oriunde în altă parte şi în care lemnul este mai prezent decît orice altceva. Acest lemn a revenit chiar şi în apartamentele cenuşii din blocurile comuniste, pentru a îmblînzi betonul şi a-i face pe oameni să se simtă ceva mai acasă. Românitatea este domestică iar domesticul este „lemnos“ – conchide antropologul britanic Adam Drazin. După care comentează: „Lemnul conferă o permanenţă fizică domesticităţii şi îngrijirii în mediul social schimbător al României şi utilizarea lui este compulsivă deoarece, poate, în vremuri de schimbare, lemnul permite oamenilor să-şi reinterpreteze propria românitate“. Iar mai recent, unii locuitori de la sate, după furia caselor făloase, chiar asta par să facă: inventează un rustic modern pentru a se putea întoarce la lemnul tradiţional şi a se simţi astfel, din nou, la ei acasă. Lemnul dăinuie deci şi astăzi!

Şi totuşi... Ne declarăm fraţi cu codrul pentru a-i avertiza pe toţi că nicăieri nu se fură ca-n codru; şi ne naştem în casă de lemn şi murim în biserică de lemn, dar cînd e, la o adică, să ne construim propria viaţă, ne urăm cu ochii umezi de speranţă „casă de piatră!“. Ei bine, acest revers al medaliei există şi el – şi nu de azi, de ieri. Şi cînd ne apucăm, ca popor, să construim „casa de piatră“ a modernităţii noastre, ea iese cam şubredă, căci o batem în cuie de lemn. Acesta este preţul cultural al lemnului!

Cu alte cuvinte, nostalgia lemnului nu trebuie să alimenteze dispreţul faţă de tentaţia pietrei...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.