Ce am făcut în ultimii 500 de ani
Pentru mine, este cartea anului: România şi Europa – Acumularea decalajelor (1500-2010), de Bogdan Murgescu, apărută la Polirom. Am făcut şi un interviu lung cu profesorul Murgescu, care va fi publicat în februarie în revista Dilemateca, o discuţie despre proiectele ratate de dezvoltare ale României, despre mituri economice care ne bîntuie şi despre posibile lecţii pe care le putem trage din istorie.
Rar ai ocazia să citeşti ceva din care să afli atît de multe lucruri noi despre un domeniu care aparent îţi este cunoscut. Bogdan Murgescu face un istoric al economiei româneşti în ultimii 500 de ani, comparînd Ţările Române cu Danemarca, Serbia şi Irlanda. La 1500 toate patru erau zone slab dezvoltate, aflate la periferia unor regiuni mai bogate economic, avînd populaţii rare şi randamente mediocre.
De atunci, Danemarca a făcut prima saltul de dezvoltare, Irlanda i-a urmat mai tîrziu, iar România şi Serbia încă sînt pe drum. Ce a făcut special Danemarca? Azi voi spune pe scurt povestea agriculturii pe care cartea o expune pe larg, urmînd ca săptămîna viitoare să scriu despre proiectele de modernizare şi despre celelalte ramuri economice.
Povestea agriculturii daneze e una despre un stat deştept, instituţii solide şi oameni care se asociază. În august 1786, regele convoca acolo Marea Comisie Agrară – compusă din funcţionari, experţi şi reprezentanţi politici din diferite tabere – cu scopul de a creiona relaţiile dintre ţărani şi marii proprietari. În iunie anul următor au fost trecute legile prin care avea să se creeze o clasă de ţărani înstăriţi. De pildă, „se interzicea proprietarului întreruperea contractului dacă ţăranul îşi îndeplinea obligaţiile şi păstra în bună stare gospodăria arendată; avînd în vedere posibilitatea unor abuzuri, legea prevedea că neîndeplinirea obligaţiilor asumate de arendaşi trebuia constatată de către tribunalele regale şi că pe durata procesului, care nu trebuia să depăşească trei luni, proprietarul trebuia să asigure găzduire ţăranului pe care voia să-l îndepărteze“ (p. 74). În 1788, Banca Regală de Credit acorda deja ţăranilor credite pe 28 de ani, cu dobîndă anuală de 4%. Pînă în 1807, 60% dintre fermele date în arendă prin legea amintită mai sus trecuseră în proprietatea deplină a ţăranilor, creîndu-se deci o clasă de mijloc de ţărani autosuficienţi. Au venit apoi politici de alfabetizare, educaţie agricolă, publicaţii, cursuri, concursuri prin care să-i înveţe cum să-şi modernizeze munca. Plus politici de încurajare a asocierii pentru a putea creşte valoarea adăugată a produselor.
Cooperativele fermierilor ajunseseră la 1900 să proceseze 80% din producţia de lactate. Astfel s-a creat industria adiacentă şi un întreg lanţ de producţie pînă la produsele finite, Danemarca fiind celebră şi pentru brînza sa, de pildă. Cu cît se moderniza agricultura, cu atît forţa de muncă era eliberată şi trimisă spre oraşe; s-a făcut saltul de la ţară agricolă la ţară industrială, apoi la statul bunăstării.
Povestea agriculturii româneşti e ceva mai deprimantă. A rămas primitivă şi bazată pe exportul de cereale brute, necreînd un lanţ de producţie care să-i adauge valoare. Fără prelucrare, am fost prea expuşi schimbărilor de preţuri la nivel mondial. Iar aici intervin cîteva ghinioane în serie. La mijlocul secolului al XIX-lea, exportul de cereale româneşti a început să crească. Dar foarte lent. Iar atunci cînd a luat avînt, s-a întîmplat ca preţurile acelor cereale să se ducă în jos, după 1873. În loc să ne reorientăm spre alte produse, cum au făcut danezii pentru a răspunde la criză, am încercat să mărim cantitatea exportată. Dar nu am fost niciodată grînarul Europei, cum spune mitul istoric. De fapt, producţia din România reprezenta 10% din importurile europene (deci nu din consum) între 1854-1859 şi crescuse doar pînă la 12,7% în 1911-1913. Ceva similar s-a întîmplat şi în perioada interbelică: reforma agrară a bulversat producţia, deci România a exportat puţin pînă prin 1925, cînd preţul mondial era mare. Apoi, preţul a scăzut dramatic şi tocmai atunci exporturile noastre au crescut cantitativ. Ceva similar s-a întîmplat mai tîrziu cu industria petrochimică, în ceauşismul tîrziu, cînd România a dezvoltat capacităţi de rafinare mamut tocmai cînd preţul petrolului urca, deci rafina şi exporta în pierdere. L-am întrebat pe Bogdan Murgescu în interviu ce se întîmplă cu noi, e vorba de ghinion istoric sau de prostie la nivel istoric? Mi-a răspuns că amîndouă: e şi ghinion, dar şi o incapacitate de prevedere şi adaptare la schimbările externe. Un fel de autism macroeconomic destul de stabil în timp, sub regimuri politice atît de diferite.
În ce priveşte agricultura, problema a fost mereu structura sa. În 1907, 1,2 milioane de ţărani realizau aceleaşi venituri cît 2248 de mari proprietari. Loturile ţărăneşti au fost mereu prea mici pentru a susţine acea clasă de ţărani liberi şi autosuficienţi care au constituit coloana vertebrală a dezvoltării economice şi chiar democratice în Danemarca. Iar statul român a fost mereu obsedat de industrializare, nu de reaşezarea şi modernizarea agriculturii.
Agricultura era un domeniu care trebuia să plătească pentru modernizarea restului ţării. Verdictul lui Murgescu e clar: „Atît prin legislaţia referitoare la învoielile agricole, cît şi prin complicitatea de zi cu zi a administraţiei publice cu stăpînii de moşii şi prin felul în care a intervenit atunci cînd ţăranii s-au ridicat împotriva regimului agricol existent, statul român a acţionat în cea mai mare parte a perioadei de pînă la 1914 ca garant a relaţiilor agrare favorabile moşierimii, care drenau veniturile obţinute la sate spre lumea urbană. În ceea ce priveşte funcţia redistributivă a statului, funcţia este la fel de clară. Majoritatea veniturilor proveneau din impozitele plătite de săteni, iar cea mai mare parte a cheltuielilor se îndrepta spre oraş“ (p. 144).
Marea reformă agrară din 1918-1921 a expropriat 6,4 milioane de hectare şi le-a distribuit la 1,6 milioane de gospodării ţărăneşti. Boierimea română s-a autoexpropriat atunci pentru a-i recompensa pe soldaţii Războiului de întregire. Dar a fost prea puţin, prea tîrziu. Presiunea demografică la sate era prea mare, trecerea spre urbanizare prea înceată. Împărţind 6,4 la 1,6 reieşea o fermă ţărănească prea mică şi incapabilă de modernizare. Cercul vicios se relua. Ironia istorică face ca Regele Ferdinand şi Ion Iliescu să facă exact aceeaşi greşeală: fragmentarea extremă a pămîntului pentru a calma cererea socială. Statul interbelic, mereu prea îndatorat şi apoi lovit de criza economică, a încurajat exportul de cereale neprelucrate. Acelaşi cerc vicios: valoare adăugată mică, dependenţă extremă faţă de preţul grîului stabilit la Liverpool, satul care trebuia să susţină industrializarea. Industrializare altfel ratată, mai ales prin stupida politică numită „prin noi înşine“. Dar despre asta săptămîna viitoare.
Pînă atunci să remarcăm doar două adevăruri dureroase: perioada interbelică atît de regretată politic şi cultural a fost în plan economic un eşec de dezvoltare. Decalajul dintre România şi Occident crescuse între cele două războaie, nu scăzuse. Aşa cum acelaşi decalaj a crescut şi la finele comunismului. Pentru că, pe lîngă ghinionul istoric de a ne trezi cu comunismul pe cap, am avut şi un comunism mai prost decît al altora, condus de capete seci, cu cunoştinţe economice primitive.
(va urma)
