Dezordinea simbolică (VIII) - Călăuza

În ierarhiile grupurilor de prieteni care, mai mult sau mai puţin conştient, evadau simbolic, locul de frunte era ocupat, de obicei, de cel care reuşea să atingă două niveluri de performanţă în acelaşi timp. Să deţină şi să fi citit cît mai multe cărţi, dar să fie şi posesorul celei mai bogate colecţii de viniluri, casete audio şi benzi de magnetofon, colecţie care trebuia să fie însoţită de cunoştinţe enciclopedice despre muzicieni, componenţe ale trupelor, versuri ale pieselor muzicale, ani de apariţie a albumelor. Deseori, „liderul spiritual“ era un fel de călăuză care îşi conducea prietenii, organizaţi într-o comunitate mai mică sau mai mare, spre valorile spirituale ale lumii libere. Era asumarea unui soi de apostolat cu aer prometeic, o misiune civilizatoare, care arăta şi netezea calea spre cunoaşterea sau spre întrezărirea tărîmului în care ne refugiam imaginar, prin literatură şi prin muzică.

Fie că erau sau nu erau posesori de bărbi şi de plete, fie că erau sau nu erau în ton cu moda vestimentară a Occidentului, „călăuzele“ evadării simbolice erau mentorii educaţiei alternative, cele mai respectate personaje din grupurile de prieteni, şi cei care stabileau traiectoria spirituală a anturajului din care făceau parte. Azi, le-am spune trendsetteri. Deseori, judecăţile lor de valoare se constituiau în literă de lege, iar formulele în care îşi exprimau verdictele critice deveneau axiome şi replici proverbiale în anumite zone ale folclorului urban. Fie că erau artişti, funcţionari, proiecţionişti de cinematograf, medici sau paznici de noapte, profesori sau muncitori necalificaţi, cercetători sau muzeografi, bibliotecari sau metodişti pe la casele de cultură, mai toţi aveau poveşti de viaţă care circulau pe post de legende exemplare, asigurîndu-le un statut special, o poziţie respectată, un soclu narativ pe care se înălţa statuia reputaţiei de personaj aparte. Nu de puţine ori, erau oameni care reuşiseră să prindă o sinecură, o nişă, o breşă în care putuseră să se strecoare, să cîştige un salariu care să le asigure existenţa şi o viaţă relativ comodă, o poziţie din care îşi permiteau luxul de a-şi construi o lume paralelă, imaginară. Această lume era populată cu prieteni, cu învăţăcei care descopereau „marea literatură“ şi „marea muzică“, un grup care trebuia călăuzit prin deşertul spiritual al comunismului, spre valorile lumii civilizate.

Fie că erau intelectuali cu diplomă sau autodidacţi, mulţi dintre oamenii aceştia trăiseră experienţele repartiţiei sau ale trăitului în „funduri“ de ţară, naveta cu „rata“ sau cu „personalul“, creşterea copiilor în condiţii grele, predatul la catedră sau serviciul în cabinete medicale săteşti, „picatul“ la facultăţile cu concurenţă mare, armata la munci grele, la „diribau“, repercusiunile severe ale tentativelor de trecere frauduloasă a frontierei, concentrările de rezervişti pentru munci la Casa Poporului, „forjatul“ în trei schimburi la fabricile cu foc continuu, trăitul în blocurile sordide ale cartierelor muncitoreşti. Oricare dintre aceste experienţe şi multe, nenumărate altele deveniseră poveşti de viaţă, care îi căliseră sau care le asiguraseră un soi de şcoală a vieţii, în care învăţaseră că puteau să trăiască fizic în condiţia de prizonieri ai sistemului, dar că aveau posibilitatea de a evada cu mintea în alte spaţii, şi că îi pot lua şi pe alţii alături de ei. Toate aceste poveşti căpătau, la ceva vreme după consumarea lor, izul snoavei, al anecdotei ironice. În zilele sau în nopţile de evadare imaginară, reprizele de ascultare a muzicilor erau întrerupte cu aceste poveşti care se spuneau şi se respuneau de atîtea ori, încît, prin comprimare, deveneau refrene legendare, intermezzouri care refăceau solidaritatea şi complicitatea grupurilor de prieteni care evadau, prin muzici şi lecturi comune, în lumi imaginare. În româneşte, cuvîntul snoavă vine din slavă, de la iz nova, adică „din nou“.

Nu e deloc obligatoriu ca portretul „călăuzei“ să încapă în vreuna din poveştile de mai sus. Discul de vinil a fost, la noi, piatra de temelie a unei instituţii neoficiale, populată cu personaje dintre cele mai diferite. Însă funcţia „călăuzei“ s-a manifestat asemănător pentru mulţi dintre noi, pentru mulţi dintre cei care au avut ocazia să descopere un astfel de personaj, cineva care, de obicei în afara şcolii sau a familiei, ne-a dat, la un moment dat, ceva de ascultat, sau ceva de citit, o „marfă“ culturală rară, devenită, în timp, reper al construcţiei personale a fiecăruia dintre noi.

Însă, ca în orice instituţie clandestină, fie ea cît de consistentă sau de redusă numeric, şi aici, uneori, căile fundamentalismului cultural s-au dovedit foarte greu de ocolit. „Călăuza“ putea să ofere, cu generozitate, căi de evadare imaginară, dar să şi stabilească, în acelaşi timp, limitele încremenirii în proiect. În afara „sistemei“, a competiţiei şi a mecanismului şcolii dintr-o lume normală, „metoda“ de predare a educaţiei alternative în clandestinitate conţinea cîteva riscuri serioase. Influenţa personalităţii „călăuzei“ şi sistemul său personal de valori culturale deveneau, la un moment dat, în mod firesc, instanţe limitative. Accesul extrem de redus la surse de informaţie, repertoriul restrîns de elemente luate în calcul, cunoaşterea superficială, după ureche, a fenomenelor culturale din lumea liberă şi, mai ales, identificarea profundă, abruptă, cu puţina marfă culturală care se afla la îndemînă, au dus, uneori, la senzaţia că lumea se termină într-un anumit loc. Că lucrurile stau doar într-un anumit fel şi că e imposibil să se poată şi altfel.

(va urma) 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.