Havel regăsit
La sfîrşit de an, am petrecut o zi întreagă răsfoind file vechi. Am citit rînduri pe care le-am scris de-a lungul timpului – unele publicate, altele nu – şi, nu de puţine ori, m-am mirat. Dar nu despre mirările mele în faţa propriilor producţii vreau să scriu acum, ci despre una dintre cele mai plăcute regăsiri. Un articol apărut în vechea Dilema, la începutul anului 2003, intitulat „Fratele nostru, Václav Havel“. Articolul începea aşa, marcînd prilejul cu care l-am scris: „Începînd cu ziua de 3 februarie, Václav Havel încetează să mai fie preşedintele Republicii Cehe. Se va retrage din politică, va scrie şi va medita la ceea ce s-a întîmplat cu el şi cu ţara lui în ultimii ani. A petrecut în fruntea statului 13 ani (3 ani ca preşedinte al Cehoslovaciei şi 10 ani ca preşedinte al Cehiei) şi a fost, cu adevărat, regele-filozof al epocii noastre.“ Reproduceam, mai departe, dintr-o conferinţă pe care Havel o susţinuse la New York City University cu vreo trei luni înainte, în ceea ce avea să fie ultima sa vizită ca şef de stat în America, un fragment care mă frapase despre experienţa sa în politica la vîrf. Îl redau aici, sub sentimente diferite de cele pe care le aveam în faţa acestor vorbe acum, iată!, opt ani, cînd am scris articolul: „Deşi ar fi fost de aşteptat ca această experienţă bogată să-mi dea din ce în ce mai multă încredere în mine, siguranţă şi ştaif, s-a întîmplat exact invers. În acest timp am devenit, în bună măsură, mai puţin sigur pe mine şi, în mare măsură, mai umil. Poate n-o să credeţi asta, dar pe zi ce trece simt din ce în ce mai mult că am trac, în fiecare zi mă tem tot mai mult că nu o să fiu la înălţimea funcţiei mele sau că o să dezonorez această funcţie. Mi-e din ce în ce mai greu să scriu discursuri şi, cînd le scriu, mi-e din ce în ce mai teamă că mă repet iarăşi şi iarăşi. Din ce în ce mai des, mi-e teamă că o să dezamăgesc teribil, că o să dovedesc lipsa mea de calificare pentru această funcţie, că în ciuda bunei mele credinţe o să continui să fac greşeli din ce în ce mai mari, că o să încetez să mai merit încredere şi, prin urmare, că o să pierd dreptul să fac ceea ce fac. În timp ce alţi preşedinţi, mai tineri ca mine în privinţa anilor petrecuţi în funcţie, gustă cu plăcere fiecare ocazie de a se întîlni unul cu celălalt sau cu alţi oameni importanţi, de a apărea la televizor şi de a ţine discursuri, pe mine toate astea mă fac să fiu din ce în ce mai temător. Uneori mă feresc deliberat chiar şi de ceea ce ar fi trebuit să primesc ca pe o bună împrejurare, ca pe o ocazie favorabilă, din teama iraţională că voi irosi această ocazie sau chiar că voi prejudicia o cauză bună. Pe scurt, par a fi din ce în ce mai nesigur, şi asta chiar în propriii mei ochi. Pe măsură ce am tot mai mulţi inamici, în mintea mea le dau din ce în ce mai multă dreptate şi, astfel, devin cel mai aprig inamic al meu. Cum să explic această evoluţie, complet neaşteptată, a personalităţii mele? Probabil că o să mă gîndesc la asta tot mai mult odată ce nu o să mai fiu preşedinte, ceea ce se va întîmpla la începutul lui februarie, atunci cînd voi avea timp să mă retrag pentru o vreme, să iau distanţă faţă de politică şi, ca om din nou liber, să încep să scriu ceva diferit de discursuri politice.“
Acum opt ani, priveam acest citat cu acea admiraţie pe care orice om cît de cît educat o simte în faţa onestităţii şi modestiei. Adică Havel, modelul de preşedinte postcomunist, eroul vremii noastre, singurul est-european care a putut genera o nouă gîndire globală în Biroul Oval (mă refer la povestea extinderii NATO spre Est), politicianul care impunea respect oriunde mergea, devenea din ce în ce mai fragil în privinţa încrederii în sine pe măsură ce intra, pe uşa destinată celor cu adevărat mari, în istorie. Mărturisesc că nu înţelegeam cum de e posibil aşa ceva. Mai exact, cum de e posibil ca acumularea de experienţă politică să te facă mai nesigur, mai anxios, mai vulnerabil cînd, de fapt, ar trebui să fie exact invers. Deşi nu înţelegeam, cum spuneam, admiram onestitatea mărturisirii şi detaşarea înţeleaptă cu care Václav Havel privea, deopotrivă, în urmă şi înainte. Acum, înţeleg bine ce spunea fostul preşedinte ceh. Politica împuţinează existenţa, deşi umple vanitatea. Exerciţiul politic îndelungat corodează pilonul central al arhitecturii fiinţei oricărui idealist şi bolţi altădată stabile se prăbuşesc, se deteriorează iremediabil bogăţii fragile tezaurizate cu preţul anilor, se alterează lumini interioare odinioară blînde şi curate, simetrii şi echilibre atent construite sînt strivite brutal. Ce rămîne? Din fostul idealist, un om tăbăcit. Mai înţelept şi mai inspirat, poate. Un mărturisitor întru adevăr, poate. Un învins sau un învingător – asta contează în cele din urmă.
P.S. Cercetez calendarul şi văd că anul acesta, în octombrie, Václav Havel va împlini 75 de ani. Abia aştept!
